Capcanele autonomiei

Ștefan RADU

Oricît ne-am revolta, oricît am nega, rămînem fixați pe veci în insectarul personajelor lui Caragiale. De cîte ori aud vorbindu-se despre libertate și despre autonomie locală, îmi amintesc de Conu’ Leonida care îi explica, doct, inocentei sale soții cum stă treaba cu republica eliberatoare: „Fiecare va avea o leafă de la stat, bașca pensia, că e din regimul trecut!” La fel reacționăm și noi. Cînd se vorbește despre autonomie locală, tindem să credem că este vorba despre o pleașcă nemaipomenită. Pe de o parte am vrea să rămînă taxele și impozitele nostre la administrația comunitară, dar nici nu am vrea să pierdem subvențiile și pomenile guvernamentale!
Despre subsidiaritate se vorbește încă de-acum cîțiva ani. Guvernanții noștri – și cei de ieri, și cei de azi – au auzit ei ceva pe holurile Uniunii Europene și li s-a părut „trandy”. Mai greu le-a fost cu descifrarea înțelesurilor acestui cuvînt. Dicționarele de neologisme sînt rare, iar lingviștii din Executiv par interesați, în primul rînd, de șefiile pe la serviciile secrete. Ca să fim drepți, termenul face parte din doctrina democrat-creștină și populară. Aceste curente politice au promovat în Europa subsidiaritatea. Ei au desemnat, prin asta, strategia de trecere a responsabilităților administrativ-financiare de la centru către comunitățile locale. Altfel spus, ideea este ca fiecare să trăiască după cît de eficient muncește și cît de inteligent folosește resursele de care dispune. Pe hîrtie, lucrurile par de-a dreptul interesante. în România reală, însă, marii strategi europeniști sînt în pericolul de a se împotmoli. Un municipiu precum Bacăul sau o metropolă de dimensiunea economică a Bucureștilor sînt „exemple de succes” pentru implementarea unor asemenea strategii. Pe Valea Siretului, însă, sărăcia este la ea acasă. De unde taxe și impozite locale care să asigure salariile funcționarilor din instituțiile comunale, de unde fonduri pentru asfaltarea drumurilor, aducțiuni de apă, ajutoare sociale pentru cei defavorizați, investiții în modernizarea școlilor, dispensarelor și toate celelalte cheltuieli inevitabile pentru o comunitae? Păi primul gînd al sătenilor – ca și al Conului Leonida – se îndreaptă către conducerile județene și naționale care musai trebuie să dea ceva subvenții! Aici este problema: în Uniunea Europeană sînt puse la index ajutoarele de stat. Singurele autorități cre pot să acorde subvenții sînt consiliile locale. Adică la iarnă – de exemplu – compensările pentru energie termică vor veni – în limita posibilităților! – de la Primărie. Guvernul nu mai are nici o responsabilitate față de băcăuanii aflați la limita subzistenței. Cam așa funcționează – simplist vorbind – subsidiaritatea.
Dorim să ne modernizăm. Dorim să trăim în Europa, nu pe lîngă Europa (ca o rezervație aflată în afara timpului). însă nu cred că e cineva în stare să se culce seara balcanic și să se trezească dimineața următoare de-a dreptul elvețian sau austriac! în pus, guvernarea – fie ea de dreapta sau de stînga – are obligația de a realiza o strategie de tranziție care să aigure supraviețuirea tuturor cetățenilor acestei țări. Deocamdată am impresia că se merge pe principiul „scapă cine poate!”… Nu îngrijorează pe cineva perspectiva că unele comunități pot ajunge în situația de a se autodesființa. Unde pînă acum a fost o nebună efervescență în a constitui noi comune fără vreun studiu de eficiență socială, ne vom trezi – peste doi, trei ani – că se va trece la comasarea satelor mai rapid decît pe vremea socialismului multilateral dezvoltat. Sînt multe capcane pe care nu știu cum le vom evita. Și mult mai grav este faptul că nici administratorii acestei țări nu par a ști mai multe…
Ștefan RADU

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!