Nefericitele experiențe

Un lucru e clar: cel care a fost cercetat, cu adevărat, de Securitate, știe să înțeleagă, este capabil să ierte, dar și să facă cuvenitele diferențe. Ceilalți se reped să acuze. în rîndurile de față doesc doar să schițez, foarte pe scurt, istoria nefericită a cenaclului literar „Lucian Blaga” din Bacău; cenaclu înființat pe la mijlocul anilor ’60. Acesta își desfășura ședințele săptămînale într-o cămăruță din clădirea casei de cultură a sindicatelor din Bacău, cămăruță situată în vecinătatea bibliotecii. Respectivul cenaclu era tutelat de revista „Ateneu” – cu ai cărei redactori membrii cenaclului se aflau într-un permanent contact. Marea majoritate a celor care participau la ședințe erau tineri și adolescenți cu vîrstele între 14 și 25 de ani. Eu am început să frecventez cenaclul prin toamna anului 1969. Perioada „de vîrf” a cenaclului „Lucian Blaga” a coincis cu perioada de liberalizare europeană și mondială, cu Primăvara de la Praga, cu mișcările studențești din Europa și America. în România, între anii 1963 și 1971 – chiar în plină perioadă comunistă -, a avut loc cea mai liberală perioadă de după război și, de asemenea, s-a înregistrat cel mai înalt nivel de trai. Spiritul vieții occidentale din România de atunci a fost net superior celui așa-zis capitalist din România de astăzi – haotizată, îmbolnăvită și jefuită. în cadrul ședințelor nu se discutau politică și alte lucruri de acest gen, dar știu că eram cu toții foarte liberi în exprimare, ne manifestam din plin entuziasmul tinereții și eram – cei mai mulți dintre noi -, foarte iubitori de carte și de cunoaștere, de poezie, de arte și literatură. în toamna anului 1971 s-a produs, însă, dintr-o dată, catastrofa pentru România – dar și pentru membrii cenaclului nostru. Auzeam la acea vreme că aceleași lucruri se petreceau cu toate cenaclurile din întreaga țară – de la Iași, Timișoara, Cluj, București; de peste tot. Unii dintre noi au fost ridicați de către Securitate cu mașina, de pe stradă. Alții au fost căutați acasă și au fost chemați la interviu. Acest calvar a durat cam o jumătate de an, pentru unii mai mult, pentru alții mai puțin; pentru unii mai dramatic, pentru alții mai ușor. Unii dintre noi erau interogați de două – trei sau patru ori săptămînal, ore în șir, de către ofițerii de Securitate. După care viața celor mai mulți dintre noi a luat un curs pe care pînă în acel moment nici nu-l bănuiam. Eu personal nici nu știam, la acea vreme, ce este aia „Securitate”. Cei doi șefi de anchetă care răspundeau pe atunci de „Cultură” – erau maiorul Palade și locotenentul Anastasiu. Au urmat, apoi, anii de șicanări, de „interogatorii periodice”, dar și de nenumărate piedici puse în calea destinului multora dintre noi. întîmplările incredibile prin care am trecut și eu, dar și alții – fac o glumă din întîmplările „cu scriitorii” redate în acea „Carte Albă a Securității” editată acum cîțiva ani.
în ce mă privește, ultima „ședință” de acest gen la care am fost chemat a avut loc în luna octombrie sau noiembriue 1989. Șeful de anchetă din acei ultimi ani a fost căpitanul Toma – care ajunsese să participe personal și la unele ședințe ale „Cenaclului Artelor”. Faptul că eu nu am studii superioare se datorează în mare parte Securității și acelor ani de calvar care au început pentru noi în 1971. Personal, nu am nici o încredere în reflectarea veridică a evenimentelor referitoare la mine, dar și la istoria cenaclului „Lucian Blaga” – de către dosarul meu, ca și de către celelalte dosare de la Securitate. Nu doar destinul meu a fost deturnat în bună măsură, dar cred că și destinele altor oameni din Bacău – scriitori, intelectuali, în general. âmi permit să nominalizez pe cîțiva dintre membrii de atunci ai cenaclului „Lucian Blaga” și încep chiar cu subsemnatul: Gheorghe Chițimuș, Sorin Preda, Mircea Dinutz, Viorica Manta, Dan Dănilă, Dan Petrușca, Ghiorghi Iorga, Dan Nistor, Victor Croitoru, George Aaron, Dan Tănăsachi, Geo Balthazar, Ioan Herescu, Lidia Blidariu, Mariana Vâță, Eugenia Vasiliu, Diana Lupescu, Dan Antal, Leonard Răchită și alții. De asemenea, au avut de suferit de pe urma Securității și unii dintre redactorii revistei „Ateneu” care ne-au susținut și ne-au luat apărarea la vremea respectivă. Nu am auzit pînă acum ca cineva dintre foștii membri ai cenaclului să-și fi cerut de la CNSAS dosarul de la Securitate. Pe lîngă dosarul respectiv, eu de pildă am și acum cîteva caiete cu poezii în arhive, caiete confiscate de la mine de-acasă.
Dacă generațiile tinere de astăzi nu vor să repete, și ele, nefericitele noastre experiențe, atunci trebuie să aibă grijă! Și aici am în vedere și pe acei tineri care fac parte deja, sau pe cei care vor să intre în rîndurile serviciilor secrete actuale. Aceștia pot contribui – în primul rînd prin capacitatea și tăria de a nu se lăsa și ei murdăriți, așa cum s-au lăsat colegii lor mai vîrstnici, ducînd de multe ori o activitate inumană prin care și-au înjosit propriul popor, pentru ca societatea românească să nu mai fie supusă spiritului dictatorial ce-și apără ignoranța și care vede în cultură și în arte un dușman. Aceștia trebuie să știe că, într-adevăr, informația în sine este importantă, și uneori esențială, dar că viața, ca valoare, stă în bogăția sufletului uman și în tăria de caracter, tărie care nu trebuie confundată cu izolarea și frica de comunicare umană. Valorile binelui, ale dreptății și libertății reprezintă realitatea pozitivă, benefică – și nu spiritul meschin, egoist și nedrept de adunare de averi; și nu, mai ales, spiritului plin de dușmănie la adresa civilizației și culturii prin care un popor stă cu demnitate în rîndul celorlalte popoare. (Gheorghe CHIȚIMUȘ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!