Resuscitarea „culturii vii”

„Apelul pentru salvarea culturii române vii”, lansat de revista „Contemporanul” și semnat de 541 de oameni de cultură din România și personalități culturale din întreaga lume (Israel, SUA, Canada, Franța, Germania, Irlanda, R. Moldova ș.a.), a produs reacții și atitudini de tot felul. Adică, a făcut multe valuri. Dar nu peste tot, deoarece mediatizarea unei astfel de inițiative a lăsat de dorit, iar în unele zone ale țării nici nu a pătruns, sau nu a prezentat nici un fel de interes, prioritățile fiind cu totul altele decît cele legate de actul de cultură, de creația propriu-zisă.
Nu știu dacă această luare de poziție este doar o vendetă personală a lui Nicolae Breban, redactorul șef al revistei „Contemporanul” și principalul declanșator al „apelului”, cu „restul lumii” de la Agenția Fondului Cultural Național. Nu știu dacă demersul respectiv a sensibilizat în vreun fel Comisia de Cultură din Parlament sau Ministerul Culturii. Una dintre puținele publicații care au abordat această poziție a apelanților pentru salvarea culturii ne încredințează că această problemă – care este una publică și nu una personală – a produs un interes deosebit atît pentru președintele Camerei de Cultură a Senatului, poetul Adrian Păunescu, cît și pentru ministrul Iorgulescu, prilejuind totodată o serioasă confruntare de opinii. Iar domnul Păunescu a mai adăugat că „nu este normal să fie puși în comisii oameni care nu au nici o legătură cu domeniul culturii” și că va sprijini ,ca și în alte dăți, cererile și sesizările adresate comisiei de cultură. Și doar atît. Doar multe vorbe și promisiuni care nu rezolvă și nu atenuează cu nimic gravitatea unei astfel de probleme.
De fapt, aceasta este și una din caracteristicile poporului român: aceea de a fi în toate-atotștiutor, interesat în a se implica doar dacă totul are o finalitate materială, ca și aceea de a promite cîte-n lună și în stele. Eu, unul, m-am lovit de ușile închise în nas, ca și de indiferența celor cărora m-am adresat în încercarea de a da viață unor proiecte culturale, atît la nivel local, cît și județean. Mulți mi-au răspuns plictisiți ori au invocat aceeași permanentă lipsă a fondurilor, deși cînd e vorba de festivaluri de tot soiul sau de „zilele orașului” se aruncă cu bani și-n stînga și-n dreapta și asta pentru că primează interesul comercial, că vorba aia – „ne-o ieși și nouă ceva”, plus oarece imagine și multe relații care se țes în astfel de ocazii.
în restul timpului, activitatea e redusă, în unele locuri aproape inexistentă, la mica ciupeală. Mai o expoziție, mai o lansare de carte, mai un festival de folclor sau poezie, dar proiectele serioase , de anvergură, care să angreneze cît mai multe talente sînt, probabil, într-o fază embrionară.
Se poate lesne observa că în cele cîteva reviste de cultură din județe apar de ani de zile cam aceleași nume, care de regulă au prioritate și tot ele apar în fruntea cronicilor din ziare potrivit unor formulări de genul – „Din paginile acestei reviste nu lipsesc condeierii consacrați ai publicației…”. Păi, dacă sînt deja consacrați la ce atîta reclamă, în timp ce alți buni și chiar foarte buni condeieri, artiști plastici, instrumentiști îngroașă rîndurile celor nebăgați în seamă sau uitați de vreme. Aceștia din urmă nu sînt mediatizați, iar la diverse întruniri sau manifestări nu apar pe listele invitaților, ca și cum nici n-ar exista, cu toate că au o contribuție semnificativă în realizarea actului de creație, la promovarea culturii, uneori prin multe sacrificii, acoperite însă de modestie și de mult bun simț.
Eu, unul, am lansat chiar și cîteva provocări unor profesori universitari, nume cunoscute în peisajul cultural băcăuan, față de care mi-am arătat admirația prin rîndurile scrise și am nutrit în același timp speranța comunicării în vederea realizării unor proiecte alături de studenții pasionați de cultură. Ba, chiar pe unul dintre aceștia l-am contactat de mai multe ori telefonic, dar totul n-a fost decît o iluzie deșartă. Speranțele, de care ne legăm mereu cu toții, au rămas țintuite de pereți. De aceea, nu mă miră apelul aproape disperat al atîtor oameni de cultură pentru salvarea culturii române vii. Iată și cîteva dintre revendicările acestora: modificarea penibilei cifre de 0,16% din PIB, cît i se atribuie Ministerului Culturii; o nouă lege a sponsorizării; înființarea unui Departament de Cultură Scrisă de sine stătător în Cadrul MCC, al cărui buget să fie egal cu cel al Departamentului Patrimoniu Cultural Național, deoarece și cultura scrisă română, fondatoare a statului și conștiinței românești, este de fapt un patrimoniu spiritual național; implicarea MCC în susținerea financiară a editurilor și revistelor literare.
Iată și o reacție pe măsură la apelul oamenilor de cultură venit din partea Federației Editorilor și Difuzorilor de carte din România (FEDCR): „Apelul este un serios semnal de alarmă al faptului că «ceea ce se întîmplă e literalmente un genocid ce are ca țintă cultura vie și valorile vii». Asociația Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER), membră FDECR a contestat comisia alcătuită de către Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), formată în majoritate din oameni care nu au tangență cu fenomenul literar actual, acordînd puncte pe niște criterii – în marea lor majoritate – fără nici o legătură cu specificul publicațiilor care, efectiv, promovează cultura scrisă în România”.
Această luare de poziție cuprinde, în esență, mai multe solicitări și se încheie cu o invitație adresată factorilor de răspundere din Ministerul Culturii, dar și scriitorilor, directorilor de reviste literare și edituri, universitarilor și altor personalități culturale, de a participa la o dezbatere publică ce a fost planificată pentru luna noiembrie.
O dezbatere pe care toți cei legați de actul de cultură o așteaptă cu vădit interes. Și chiar cu o oarecare emoție. De toamnă. (Romulus Dan BUSNEA). Mulți mi-au r

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!