Punctul pe „i”

România – între grandoare și izbăvire

Doru CIUCESCU

Recenta declarație a Comisiei Europene, făcută prin președintele ei – José Manuel Barosso, prin care se confirmă ca sigură aderarea României la data de 1 ianuarie 2007 reprezintă, printre multe altele, și o recunoaștere a justeței strategiei politicii externe a S.U.A. propuse de Zbigniew Brezinski încă din 1977, cînd a publicat volumul „Marea tablă de șah”. Consilierul fostului președinte Jimmy Carter (1977-1981) afirma că, pe de o parte, Franța, în dorința ei de grandoare, a avut inițiativa de a forma un fel de republică federativă europeană care să se opună obiectivelor geostrategice americane, iar, pe de altă parte, R.F.G., cu scopul de izbăvire în ochii Europei de trecutul ei hitlerist, a urmat și a ajutat acest demers cu dimensiuni continentale. în același timp, românii trăiesc și ei sentimente amestecate, printre care nu lipsesc, ca în cazul francezilor, grandoarea unei Românii mai protejate, dar de ispitele cotropitoare ale rușilor, și, precum la R.F.G.-iști, izbăvirea de trecutul ceaușist.
Zbigniew Brezinski, datorită (probabil) originii sale poloneze (el a plecat cu părinții la vîrsta de zece ani în Canada, unde a absolvit Universitatea Mc Gill din Montreal, în 1953 și-a susținut teza de doctorat la Harvard, după care s-a căsătorit cu fiica lui Edvard Benes – fostul președinte cehoslovac între anii 1935-1938 și 1945-1948, fapt care i-a ușurat dobîndirea cetățeniei americane), a dat o atenție deosebită Europei Centrale și de Est, fiind, de altfel, un adept al politologului Harold Mackinder, autorul următorului aforism: „Cine conduce Europa de Est stăpînește «heartland»-ul. Cine conduce «heartland»-ul stăpînește Eurasia și Africa. Cine conduce Eurasia și Africa stăpînește lumea”. Așadar, încă din 1977 Zbigniew Brezinski a intuit importanța strategică a României, atrăgînd, astfel, atenția președinților americani, atît democrați cît și republicani. Rezultatul a fost că numai după trei decenii țara noastră a devenit membră NATO și invitată în UE.
Dar, spre deosebire de Harold Mackinder, eminența cenușie a politicii externe americane distinge două tipuri de „balcani” în „heartland”: cei europeni și cei asiatici, de fapt țările caucaziene: Afganistanul (invadat de URSS la 24 decembrie1979) și fostele state unionale sovietice Armenia, Gruzia, Azerbaidjanul, Kazahstanul, Kîrghistanul, Tadjikistanul, Turkmenistanul, Uzbekistanul). De aici rezultă importanța strategică pentru americani a Mării Negre și a Mării Caspice.
De altfel, din recentele interviuri luate lui Zbigniew Brezinski se poate trage concluzia că admiterea Romîniei în NATO și UE au fost fapte previzibile, înscrise în strategia americană, care poate fi redată succint astfel: 1) blocarea Rusiei în frontierele ei; 2) restrîngerea influenței Rusiei asupra zonele din jur, în special asupra Ucrainei și republicilor caucaziene; 3) admiterea de noi state în U.E., care să ducă la o sporire a influenței americane în Europa.
Tot politologul polono-american a mai spus: „A trăi în insecuritate a devenit normalitatea Americii și prețul pe care trebuie să-l plătească pentru statutul hegemonic pe care îl are”. în acest sens, președintele George Bush a definit, la 20 noiembrie 2002, noua strategie a securității naționale astfel: „Deși S.U.A. vor fi gata de a depune orice efort pentru a obține susținerea externă a securității naționale, noi nu vom ezita să acționăm singuri, dacă este necesar, pentru a exercita dreptul nostru la autoapărare, acționînd preventiv contra teroriștilor”.
Dacă mai luăm în considerare și faptul că același guru al politicii externe americane l-a definit pe Vladimir Putin un „Benito Mussolini rus”, ne putem aștepta la o continuare a încercuirii Rusiei cu aliați NATO, iar recenta desecretizare a dosarelor nu este decît o componentă a acestei trendințe mondiale, prin care se dorește epurarea serviciilor de tip KGB din fostele țări socialiste de elementele nostalgice rusofile, sovietofile sau ceaușistofile. Totodată, mulți dintre actualii politicieni, conducători de instituții centrale sau locale, precum și alte personalități vor fi divulgate ca avînd dosar de rețea și vor cădea brusc din grandoare, dorindu-și apoi o izbăvire, care poate trece de la tăcerea absolută, penitentă, la gălăgia contestatară prin intermediul mass-media.
Trecerea de la grandoare la izbăvire este un exercițiu de voință extrem de dificil și de multe ori se caută vinovații. Un exemplu în acest sens îl constituie recentele manifestații din fața clădirii Parlamentului din Budapesta, care au căpătat, uneori, accente antiamericane și antisemite, tot așa cum în 1956, în același loc, se scandau lozinci contra „iudeo-bolșevismului” aliat „capitalismului cosmopolit”. cazul francezilor, grandoarea unei Românii mai protejate

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!