Legiunea justițiară

Pe vremea întunecatului regim despotic am avut suficient timp să citesc cărți de axiologie, domeniu cu trimiteri directe la practica diurnă (și nocturnă, de ce nu?). Și atunci ideea ierarhizărilor valorice era la fel de vivace și pasionantă ca și acum. Doar criteriile de valorizare difereau, competiția valorilor se numea „întrecere socialistă”, teoria (marxistă) a valorii nu făcea obiectul discuțiilor axiologice, dar scara valorilor autentice avea, totuși, destule puncte de sprijin. Dacă aceste puncte nu afectau interesele nomenklaturii feudale era chiar posibil să fii respectat pentru valoarea dovedită. Matematicianul Grigore Moisil, chimistul Cristofor Simionescu sau pictorul Sabin Bălașa erau considerați oameni de valoare și care puteau fi, pentru tineri, modele culturale de urmat.
Acum, valorizarea acestora (și a oricăror altor vîrfuri care defineau cultura acelor vremuri) se face pe baza binecunoscutelor și eternelor criterii maniheiste, kominterniste și bolșevice care împart lumea în buni și răi, progresiști și retrograzi, comuniști/ proletari și burghezi care gîndeau prost, corecți (politic) și ciumați (social) etc. Pentru unii, Bălașa trebuie pus la index, trecut în Cartea Neagră a proscrișilor neamului pentru că a pictat (bine) și pe diktator și pe sinistră… Adică a contribuit masiv și substanțial la consolidarea cultului personalității celor doi, ceea ce este, desigur, impardonabil. Mă aștept ca, după amenințarea ministrului Iorgulescu referitoare la demascarea celor din cultură care au sprijinit – într-un fel sau altul – vechiul regim, să apară o legiune justițiară și pragmatică populată de tineri patrioți de tip nou care să arunce vopsea neagră sau roșie peste frescele maestrului Bălașa din Sala Pașilor Pierduți de la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași și chiar peste masiva frescă postdecembristă din Aula Magna comandată de rectorul liberal Oprea aceluiași slugoi comunist….. Valul epurărilor axiologice pe criterii politico-ideologice va mătura și poeziile senatorului PSD Păunescu Adrian, cunoscut acum mai mult ca „poetul de curte al Ceaușeștilor” decît ca om de cultură, ca poet român. Probabil și muzicologului Sabin Păuța, plecat la timp din țară, i se va reproșa că a dedicat vreo cîntare României socialiste sau conducătorului său suprem. Desigur, este posibil să apară și Indrumare metodologice elaborate de specialiștii Ministerului Culturii, de evaluare/valorizare a celor buni și a celor răi astfel încît cel interesat de cunoașterea valorilor românești să poate să catalogheze și singur cît de nociv este să intre în contact cu nonvalorile incluse în Cartea Neagră. Astfel, vom putea renunța la timp să mai citim cărțile torționarului turnător Sorin Antohi și vom ști la ce riscuri se expun elevii care vor avea nefericirea să fie îndrumați/educați de odioasa turnătoare comunistă, profesoara Mona Muscă, după ce aceasta va fi exclusă total și definitiv din viața politică a scumpei și europenei noastre patrii.
Dar de ce să ne referim doar la alții? Ce, eu sînt imaculat? Eu nu am contribuit la marea construcție socialistă multilateral dezvoltată? Ba da! Aș fi curios să aflu în ce categorie de (re)negați aș intra pentru mîrșavele mele fapte săvîrșite în trecutul meu de penițar. Primul meu articol, publicat de revista de cultură „Cronica” de la Iași se vroia un manifest-cadru, autodefinitoriu pentru convingerile mele din acea vreme. Și ce convingere mai puternică putea avea, la începutul anilor ’70, un fiu de basarabean fugit din Orheiul natal de frica rușilor și a comuniștilor, decît una care să accepte politica ceaușistă de detașare de imperialismul sovietic, de afirmare a valorilor naționale românești și de construire a unei noi identități culturale? Articolul meu conținea, în esență, tocmai această convingere, desigur cu limbajul „diplomatic” necesar, și avea un titlu pastișat după lucrarea lui Engels „Ideologia germană”, adică „Ideologia română”. Articolul a fost acceptat cu încurajări de genul „ai condei, tinere” și a apărut nu peste mult timp. Noul titlu era „Politica P.C.R. – marxism creator”, iar în conținut se inseraseră inevitabilele citate. Violul s-a produs, iar violatorul, fostul redactor-șef, a devenit, după 1989, ambasador la Chișinău, cu o leafă de multe sute de dolari, în timp ce eu lucram cu o leafă de 6 dolari pe lună la ziarul chișinăuian „Sfatul Țării”, convins fiind că, în sfîrșit, Ideologia română se poate aplica. (Dacă va interesa pe cineva voi demonstra contribuția Ambasadei României la Chișinău la separarea pe termen foarte lung a Republicii Moldova de România). Și deoarece sancțiunea pecuniară nu a fost suficientă pentru a-mi băga mințile în cap, țintuirea mea la stîlpul infamiei apare ca o necesară și firească reparație morală de care poporul nostru are, acum, o mare și vitală nevoie. Pe baza acestui autodenunț conducerea „Ziarului de Bacău” va putea decide dacă va mai continua colaborarea cu un asemenea individ venal, periculos și cu un trecut marcat de grave erori ideologice și politice.
Este, acum, o mare șansă pentru cultura română de a se curăța de nonvalori și de a face mai mult loc adevăratelor valori în formarea unei corecte gîndiri politice și axiologice. În sfîrșit, publicațiile de cultură vor scăpa de profesorași grafomani și imorali și vor putea face loc adevăratelor valori culturale, cum ar fi ambasadori profesioniști sau scriitori care au elogiat, în trecut, doar frumusețea naturii sau au scris doar ode iubitelor/iubiților. Adevărul axiologic va triumfa deplin și definitiv, tot astfel cum deplin și definitiv a învins socialismul în România. (Liviu DRUGUS, Universitatea Bacovia) chiar peste masiva frescă postdecembristă din Aula Magna comandată de rectorul liberal Oprea aceluiași slugoi comunist…..

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!