Varietăți critice

Anotimpul cel bun

Constantin CĂLIN

Dacă – să admitem – va veni curînd, intempestiv, o viforniță, vor începe iarăși discuțiile despre reducerea duratei unor anotimpuri. Constatări vechi vor fi date ca noi. Fenomene ce par observate abia acum au, însă, un trecut destul de lung. De pildă, trecerea rapidă – un veritabil racursi – de la vară la iarnă și de la iarnă la vară. O realitate încă din epoca interbelică, consecințele ei au fost subliniate, în lucrarea „Sănătatea poporului român” (1935), de dr. G. Banu, astfel: „Extremele de temperatură, distanțate precum am văzut cu 75 gr., în plus tranziția bruscă de la vară la iarnă și viceversa, bruschețe care face adesea (s.m.) să dispară anotimpurile intermediare ale primăverii și toamnei, au dus, precum remarcă și d-l (Grigore) Antipa, la fortificarea organismului nostru etnic”. „Adesea” înseamnă din ce în ce mai frecvent, dar nu chiar de fiecare dată. Aproape în același timp, la schimbarea climei se referea și Tudor Arghezi (vezi: „Scrieri”, vol. 41, p. 350), totuși cu o altă percepție. După părerea sa, „primăvara lipsește României și anul ei are trei anotimpuri. Trecerea din iarnă e bruscă, arșița vine numaidecît după frig, luna înfloririlor (mai – n.m.) se petrece cu foc în sobă, aprinsă mai multe luni în șir. Iar din vara mare, țara intră de-a dreptul în splendorile paradiziace ale toamnei”. „Toamna românească – susținea el – are o existență plenară”, iar „de vreo zece ani încoace” (tableta din care citez a fost publicată în 1938) se prelungește „pînă la Crăciun”. „Poet al toamnei”, mai mult decît alții definiți așa, Arghezi îndrăgește acest anotimp pentru „spectacolul de nuanță și varietate”: „Lumina se catifelează pe plante, aurie, cîteva ceasuri din zi, și albă în celelalte. Soarele poartă reminiscențe argintii nocturne și aerul filtrat în ciurul stelelor, rămîne din timpul nopții mai pur, mai ușor cu transparente licăriri de sidef”. Nici un alt scriitor (care va să zică nici Sadoveanu) n-a descris mai subtil cromatica „toamnei românești” și nu i-a revelat mai convingător – prin comparații cu toamnele din alte părți – unicitatea: „O mohorîtă admirație nordică a calificat cerul cu epitetul de <>. Cerul Italiei, despovărat de zdrențele de negură din miazănoapte, e, comparativ, desigur o peruzea față de ceața vînătă de ardezie baltică și irlandeză – dar nu-i mai frumos decît cerul României. Toamna noastră e o toamnă care nu se aseamănă cu nici o altă toamnă națională. în noiembrie, peisajul francez cu totul de altă factură decît al nostru, linia pomilor întortocheată, ramurile silite, ocrotitoare, frînte, canalurile zăcute, orizonturile apropiate de o sită violetă, are frumuseți unice, însă triste, modificate în diapazonul paletei, la Toulouse. / Cînd nu e trist, peisajul rămîne totuși suspinat: poezia lui se strecoară în literatura subtilă a unei limbi de acuarelă. / Toamna noastră vesel melancolică, dacă se poate spune, bucuroasă, are o exuberanță triumfală. Steagurile văzduhului sînt înălbite dar toate de aur și procesiunea stindardelor străbate cîmpul de mușuroaie de aur de păpușoi, de movili de aur de grîu, se oglindesc în apele de aur, suie poalele de aur ale viilor, se leagănă în codri de aur ai Alpilor Carpați. Acest aur al codrilor românești are cel puțin cincizeci de expresii deosebite ale aurului, dintre rugină și gălbenuș, o rușine pentru săracul aur metalic!”. Bacovia și alții, zeci, înainte de el și după el, ne-au înfățișat toamna ca agonică, umedă, putredă, sumbră, de o tristețe covîrșitoare. Arghezi, nu numai ca prozator, ci și ca poet, contrazice acest „clișeu”. Exasperarea celorlalți devine, la el, exuberanță, iar aceasta are ca declanșator lumina: „E pardosită lumea cu lumină, / Ca o biserică de fum și de rășină, / Și oamenii, de ceruri beți, / Se leagănă-n stihare de profeți. / Rece, fragilă, nouă, virginală, / Lumina duce omenirea-n poală, / Și pipăitu-i neted, de atlaz, / Pune găteli la suflet și grumaz”. („Vînt de toamnă”). Altundeva, Arghezi notează într-un vers ceea ce fiecare dintre noi a exclamat, barem o dată, în momentele privilegiate, cînd, frapați de aspectele spectaculare ale naturii, ne-am trezit, spontan, entuziaști și lirici: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”, vers, probabil, fără echivalent în poezia lumii, care-i ilustrează sugestiv „teoria” despre „toamna românească”. Așa ceva nu se poate scrie nici în Suedia, nici în Israel, nici în America, nici în Spania etc.

âmi place toamna, n-am urît-o și n-am blestemat-o niciodată, o consider un anotimp bun, prielnic pentru moralul meu. Literar, însă, ea aparține – constat cu regret – domeniului clasic. Deși – și azi – e frumoasă și generoasaă, nu mai produce literatură. Care sînt cauzele, căci, sigur trebuie să fie mai multe? Prima e înstrăinarea de natură. Nu numai toamna, ci și celelalte anotimpuri și-au pierdut cîntăreții. Sînt mulți ani de cînd n-am citit un pastel de un contemporan. Vara, transformată în mit de băieții cu capetele rase și fetele cu șalele goale, n-a inspirat decît niște cîntece de muzică ușoară „minimaliste”, infantile. A doua cauză e înstrăinarea de țară, jena de a vorbi despre frumusețile ei, ca și cum ele n-ar exista. O tabletă cu titlul celei a lui Arghezi („Toamna românească”) ar provoca imediat ironia „europeiștilor” și „internaționaliștilor”. Apoi e lehamitea venită din ignoranță, din superficialitate, din focalizarea curiozității către viitoarele locuri de migrație. în fine, bucuriile toamnei sînt anihilate, „brumate” de știrile economice rele: estimările referitoare la scumpiri (scumpiri care vor accentua sărăcia) alungă calmul necesar unei plimbări prin frunze moarte sau contemplării unui amurg oricît de magnific. îndrăgește acest anotimp pentru „spec

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!