Fruntea lată și luminoasă a bătrînului vorbește de la sine despre viață. O existență ce se apropie de un veac și, asemeni acestuia, încărcată de is…

are cod „inva” – Viața lui Vasile Hagimă n-ar putea fi cuprinsă în filele unui roman

învățătorul care a sfidat veacurile

Fruntea lată și luminoasă a bătrînului vorbește de la sine despre viață. O existență ce se apropie de un veac și, asemeni acestuia, încărcată de istorii, pe care numai talentul unui învățător le pot transpune în cuvinte. Și nici măcar atunci așa cum s-ar cuveni. Pentru că realitatea timpurilor pe care le-a străbătut depășește puterea cuvîntului. Mai ales dacă e vorba de învățătorul Vasile Hagimă, omul care, deși ajuns la 93 de ani, continuă să frecventeze Biblioteca Județeană din Bacău.

Să luminați acolo unde este întuneric!

„Cînd am absolvit Școala Normală de la Roman, în 1932, directorul ne-a scos în curte și ne-a zis cam așa: «Acela care va îndrăzni să predea într-o localitate unde totul este făcut, să iasă în față și să rupă diploma. Pentru că nu merită să poarte numele de învățător, de dascăl, de apostol al neamului. Să vă duceți acolo unde nimic nu este făcut, pentru că lumînarea se aprinde la întuneric». Așa că, timp de 20 de ani am activat singur, ca învățător la școli cu patru și opt clase. Mai întîi la Bicazul ardelean, după aceea la Ciortea Brătila. în ultima parte a activității am fost învățător la Școala nr. 20 de Bacău”, ne-a povestit bătrînul.
Avînd infiltrat în sînge sentimentul datoriei de dascăl, lui Vasile Hagimă i-au trecut prin mînă multe generații de copii. De toate felurile. „în anii ’40, copiii erau disciplinați și dornici de lumină, de învățătură. Celor cu înclinații mai puține spre studiu, le făceam mai multă morală. Le explicam că trebuie să-și respecte părinții, deoarece altfel rîd de ei. Iar pe cei care ieșeau din comun îi mai atingeam cu liniuța, nu înainte de a vorbi cu familia lor”, ne-a spus bătrînul.

Cu uratul și colindatul prin sat pentru a ridica școli

Una din bucuriile învățătorului a fost momentul cînd a reușit să construiască trei școli și un cămin cultural: două la Ciortea Brătila și una la Huisureg, în județul Ciuc. „Fără să-i dea statul nici o surcică, nici cinci bani”, după cum susține el. Modul în care a reușit acest lucru este demn de luat în seamă și astăzi. „De Crăciun făceam două echipe pentru a merge cu «Steaua». Și colindam toată comuna. Un grup de-o parte a șoselei, alt grup de cealalată parte. Oamenii știau că strîng bani pentru școală și cămin cultural. Și, la fiecare cetățean eliberam chitanță. Așa continuam și de Anul Nou, cînd făceam două echipe de urători. încet, s-au strîns banii”, ne-a mai zis Vasile Hagimă.

La război, în linia întîi

Ca orice român școlit în perioada interbelică, învățătorul Hagimă a învățat că datoria față de patrie era una sacră. Așa că s-a înrolat în armată, luptînd în cel de-al doilea război mondial contra rușilor. A trecut Prutul și a ajuns tocmai în Caucaz. A fost unul din supraviețuitorii aflați în linia întîi a frontului. A primit multe distincții și decorații pentru actele sale de eroism. Unele dintre ele au făcut istorie. „în aprilie 1944 regimentul din care făceam parte se afla în refacere la Kerci. Primisem ordinul să asigur, cu plutonul, paza centrului orașului. La un moment dat am comandat subordonaților „Repaus!”. Fiind însetat, m-am îndreptat spre ciușmeaua aflată la cîteva sute de metri depărtare. în trecere, am pus mîna pe un pistol mitralieră, fără a verifica dacă este sau nu încărcat. Cînd m-am aplecat să beau apă, am zărit printre dărîmături o mișcare suspectă.

Ruși capturați cu arma neîncărcată

în trei ani de concetrare pe front, oricît de prost ai fi fost, tot învățai cît un maior. M-am apropiat de locul unde umbra tocmai dispăruse și am rămas surprins. Era o pivniță, un fel de depozit subteran în gura căruia foiau cîțiva ostași sovietici. Nu am stat pe gînduri. Deși îmi dădeam seama că ai mei nu mă pot auzi, am comandat, în românește, cu glas puternic: „Pluton! încercuiți pivnița că-i plină de ruși! Apoi, pe rusește, îndreptînd pistolul spre intrarea în adăpost: „Mîinile sus! Predați-vă că sînteți înconjurați!”. După cîteva minute, în deschizătură s-a invit un inamic care, într-o românește impecabilă, mi-a spus că se vor preda, dar condiționat. Mi-au cerut să le garantez închiderea într-un lagăr românesc. Știam că aveau oroare față de lagărele nemțești din cauza comportamentului lor. între timp, cei din pluton și-au seama că mă aflam într-o situație dificilă, au început să se adune în jurul meu. încordarea ajunsese la maximum, deoarece cei din pivnită ezitau să iasă. Am strigat din nou gura adăpostului: „Vă dau cuvîntul de onoare, de dascăl, soldat și român, că vă duc în lagăr românesc, dacă vă predați!” Atunci rușii au început să iasă încolonați cîte doi, așa cum le cerusem. La final, din ascunzătoare a ieșit și ultimul rus, am început numărătoarea: erau 80 și am înțeles ulterior că urmăreau să ne atace în timpul nopții. Cînd au văzut că o bună parte a operațiunii am desfășurat-o de unul singur, comandatul rușilor mi-a transmis prin cel care vorbea românește: „Dacă știam că ești singur, te mîncam cu căcat cu totul”, la care i-am răspuns: „Spune comandatului tău că rușii porci au fost, porci sînt și porci vor rămîne!”.
A doua zi, am fost chemat la comandata unității, unde am primit „Virtutea militară de război”, care s-a adăugat celorlate decorații: „Bărbăție și credință” și „Crucea Serviciului credincios”. Peste cîteva zile, un ofițer german mi-a înmînat și „Crucea de fier”, conferită de comandantul unității germane”, ne-a povestit Vasile Hagimă.

Bătut pentru că nu a vrut să schimbe urna de vot în 1946

Greutățile vieții de dascăl și român au continuat și după sfîrșitul războiului. „Era în 1946. Activam ca director al Școlii de la Brătila și eram implicat în comitetul de alegeri. La un moment dat, s-a venit cu o urnă de afară. Se știa că lumea nu va vota cu comuniștii. Am refuzat să fie înlocuite. Atunci a venit șeful de post și m-a invitat la Poliție. M-a încuiat într-o cameră și a dat cheia unuia din bătăușii veniți cu urnele. Mi-a tras o bătaie ca la hoții de cai. Au venit oamenii din sat și au întrebat de mine. Șeful de post le-a zis că am probleme de rezolvat. La miezul nopții am fost dus însoțit de două santinele la Tîrgu Ocna. în arest, printre deținuți se aflau și instigatori. Ca și cînd Dumnezeu mi-ar fi luminat mintea, n-am scos nici un cuvînt, deși eram întrebat tot felul de lucruri. După mine a venit un colonel. Și acum parcă îl văd în fața ochilor. O figură deosebită, aparte, deosebit de frumoasă. Și-a exprimat nemulțumirea față de ceea ce i se întîmpla. A fost bătut atît de tare, încît, ulterior, nu l-am mai recunoscut. Eu am avut baftă. Sala în care eram loviți se afla lîngă biroul comandantului. Bătăușul care m-a însoțit, mi-a șoptit la ureche să țip cît mă țin bojoagele. Am făcut cum mi-a zis. Nu m-a atins deloc. La sfîrșit l-am întrebat cine e, pentru a-i mulțumi. Nu mi-a răspuns. Și nu l-am mai întîlnit niciodată. Ulterior am fost eliberat și m-am întors la Bratila. De atunci am fost oaia neagră a societății. Tatăl unui elev, care era securist, mi-a spus să nu scot nici un sunet de acasă pînă la locul de muncă. Să nu vorbesc cu nimeni deoarece sînt urmărit”, și-a amintit învățătorul Hagimă.

Viața? O eternă bucurie sau rușine

Acum, bătrînul dascăl privește cu nostalgie spre toate acele momente. „Ce e viața? Un prilej de a fi fericit să-ți amintești de ceea ce ai făcut la tinerețe. Sau un prilej de a-ți fi rușine pentru ceea ce ai fost în tinerețe”, a conchis bătrînul. (Constantin GHERASIM)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!