Ruine de plumb

Ștefan RADU

Era pe la sfîrșitul anului 1984, în plină iarnă. Mă aflam într-o tabără studențească, la Slănic Moldova, și trebuia să găsesc – împreună cu cîțiva prieteni din presa universitară – o tipografie la care să tipărim un supliment de vacanță editat sub egida „Opiniei” ieșene. Am venit la Bacău, pe strada Mioriței, unde funcționa – doar de cîteva luni – una dintre cele mai moderne întreprinderi de profil din țară. Era o clădire nouă, menită să reziste multe decenii. N-a fost să fie așa! Zilele astea buldozerele vor mușca din zidurile încă noi – după standardele constructorilor. Fosta întreprindere Poligrafică Bacău, devenită – după Revoluție – Imprimeria „George Bacovia”, va dispărea din peisajul urbanistic al municipiului. Astea sînt vremurile și – poate – așa trebuiau să se petreacă lucrurile…
Nu cunosc toate amănuntele evoluției acestei societăți. Și nici nu îmi propun să realizez o monografie. Sînt sigur că vor exista autori care vor pune pe hîrtie povestea așa cum a fost. Știu doar că, dincolo de toate denumirile din acte, dincolo de efortul investițional pentru a ridica o fabrică din temelii, au fost oamenii. Și pentru că mă refer acum la tipografi, consider că sînt povești aparte care nu ar trebui să se piardă. Puțini mai știu astăzi ce însemna un linotip sau un ludlow. Nu pot explica prietenilor mei îndrăgostiți de calculatoare, de Office, de Corel, de Adobe cum mirosea un șpalt de plumb. A tehnoredacta o carte, o broșură sau un ziar pe quadrații impuși de matrițele linotipului era o chestiune extrem de complicată. Fiecare literă, fiecare cuvînt, fiecare rînd era turnat în metalul topit și încremenea în dimensiunile nemodificabile impuse de macheta secretarului de redacție. Ici-colo, dacă erai convingător, zețarul (un fel de tehnoredactor cu adevărat meseriaș) mai arunca niscaiva „albitură” printre rînduri pentru a completa coloana ce rezultase „cu rest” din calculele tale. Se trăgea o „perie”, mai puneai sub formă cîte o bucată de carton pentru a aduce la nivel întregul textul, se corecta pagina, turnai titlurile la ludlow și, dacă toate erau în ordine, ajungeai la calandru. Aici se presa „dubla”, se pipăia fiecare rînd pentru a te convinge că nu sînt „impurități” și plecai la turnare. Cu puțin noroc, realizai „cilindrii” din plumb ce trebuiau montați pe rotativă. Era nevoie de doi, trei oameni pentru a căra două „pagini” de ziar… Astăzi, placa fotosensibilă cîntărește cel mult cîteva sute de grame…
Despre tipografi am scris întotdeauna cu sfială. Erau (mai sînt, oare?!) o categorie aparte de muncitori. Citeau tot ce le trecea prin mîini, erau la curent cu tot ce se petrecea prin lumea asta, prietenii lor erau poeții și prozatorii celebri, deveniseră subiecte pentru analizele de la partid și „obiective” pentru cei de la Securitate. Săptămîna trecută, am intrat în clădirea fostei Imprimerii „Bacovia”. Se demontau ușile metalice și utilajele pentru a fi predate la fier vechi. Se inventariau lucrurile ce trebuie duse la o nouă locație unde, prin primăvară, va funcționa – poate – o nouă poligrafie. Am văzut cîțiva tipografi, aflați în ajun de pensionare, cu ochii umeziți de tristețe. Mi-au mărturisit că se demolează o parte din viața lor. Unii între acele ziduri au învățat să deslușească „lumina pumblului”. Au venit ca adolescenți, absolvenți ai unor școli de specialitate, și au ajuns maiștri, brigadieri, stăpîni pe meseriile lor. Alții au trebuit să se adapteze la vremurile noi. Au fost zețari sau linotipiști. Profesiile lor au dispărut mai repede decît și-ar fi imaginat vreodată. Le-au rămas doar diplomele și cupele cucerite la concursuri internaționale, organizate prin „țările frățești”. Marea lor bucurie era să-i bată pe ruși la Moscova! Acum se gîndesc doar la cum să reziste pînă la ziua pensionării…
La tipografia din Bacău, înainte de 1989, s-au tipărit unele dintre cele mai importante colecții de carte. De exemplu, „Glubus”, de la Editura Univers. Erau cele mai căutate volume, atît pentru conținutul lor cultural, cît și pentru frumusețea lucrăturii tipografice. Exista, aici, o secție de legătorie cu adevărați maieștri în domeniu. Am în biblioteca mea, la loc de cinste, cîteva cărți legate în piele, în ediție extrem de limitată sau aproape unicate. I-am cunoscut pe-acei oameni cărora le port cel mai sincer respect. Cine a avut curiozitatea, vreodată, să citească și casetele tehnice (obligatorii) de pe volumele de dinainte de Revoluție, apărute sub egida celor mai restigioase edituri de-atunci („Cartea Românească”, „Meridian”, „Albatros”, colecția „BPT” etc.) a descoperit – sînt sigur – emblema Imprimerie Bacău. Este singura urmă care a mai rămas dintr-o posibilă istorie a luminii pe aceste meleaguri. Printre grămezile de obiecte ce așteptau să plece din sediul de pe Mioriței am văzut și o stivă cu lingouri de plumb, rămase după dispariția linotipurilor. Inutile, imposibil de valorificat la Remat (este un aliaj care nu mai interesează în aceste vremuri, considerat impur, aparținător unor timpuri apuse). Urmau să fie cărate la noul sediu, ca o povară de care nu ai cum să scapi. O ruină de plumb care nu a mai apucat să devină poezie…plica prietenilor mei îndrăgostiți de calculatoare, de Off

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!