Europo, venim!

Odiseea dreptății la români

Val MĂNESCU

Ca o corabie lăsată în voia valurilor Mării Bunăvoinței a Politicienilor din Parlament, domeniul Drepturilor Conexe ale artiștilor-interpreți a suportat, în ultimul deceniu, numeroase fluxuri și refluxuri ale intereselor celor care fac legile în țara noastră.
Adevărat, este un domeniu care n-a interesat pe nimeni pînă cînd Uniunea Europeană a impus statului român necesitatea unor reglementări legale ale dreptului de proprietate intelectuală care, în Occident, sînt efective de peste o sută de ani. La fel de adevărat e faptul că, impunînd în România elaborarea unei legi moderne a dreptului de autor, Vestul și-a recăpătat la rîndul lui dreptul de a-și repatria sumele de bani care se cuvin pentru artiștii săi, despre care, în timpul epocii comuniste, nici nu putea fi vorba. Dar, să fim îngăduitori cu noțiunea de filantropie a capitaliștilor. Nu sîntem mai breji. Nici Dumnezeu nu știe dacă vreodată va fi altfel, dar, acum, trăim vremuri în care economicul primează.
Prima Lege a Drepturilor de Autor de după 1989, promulgată la 14 martie 1996 cu numărul 8, stabilea tocmai termenii și modul în care actul de creație artistică, inclusiv cel al interpretării, se transformă în bani. Pentru prima oară într-o lege românească apărea termenul de „drepturi conexe” – care reprezintă drepturi de proprietate intelectuală care au o expresie materială (bănească) stabilită prin lege și prin convenții internaționale la care este parte semnatară și țara noastră.
CREDIDAM (Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți) cuprinde acum, după 10 ani de la înființare, peste 6 500 de membri. Sînt înscriși în evidențe soliști vocali și instrumentiști de muzică clasică, populară, ușoară sau folk, actori, balerini, regizori de teatru. Bucurie mare în comunitatea artiștilor români după apariția Legii 8! Dreptatea părea să triumfe. Urmau să primească bani, pentru reproducerea sau difuzarea în public a ceea ce au creat ca act artistic, și interpreții care se vedeau pe ecranele televizoarelor, se auzeau prin cîrciumi și nu primeau nimic de la cei care-și umpleau buzunarele cu bani, pe munca lor.
Doar că o mică-mare problemă a împiedicat aproape patru ani aplicarea normelor stabilite de legislativul român. Patru ani în care oamenii-artiști nu au putut să-și primească drepturile, pe simplul motiv că Metodologia de aplicare a Legii 8 a fost dată publicității la insistențele repetate ale mamei Europa, abia în anul…2000, la mai bine de patru ani după promulgare! Și iar s-au bucurat slujitorii scenei românești, și din nou bucuria le-a fost de scurtă durată: ca într-o poveste urîtă, Curtea de Apel București anulează, după nici un an, Hotărîrea de Guvern 71 care reglementa relațiile dintre utilizatori și organismele de gestiune colectivă.
Au mai trecut cîteva luni bune pînă cînd Guvernul Român a emis o altă Hotărîre (119) cu norme și retribuții pentru domeniul audiovizual, și încă 1 (un!) an pînă s-au stabilit (prin HG 143) tarifele pentru utilizatorii din domeniul ambiental. În sfîrșit, în 2003, lucrurile păreau să se așeze elegant. Se făcuseră primele repartiții ale retribuțiilor pentru artiștii-interpreți români. Deja, peste 45 de miliarde de lei. CREDIDAM funcționa din plin, în pofida controalelor de toate felurile care nu mai conteneau. Ciolanul părea mare și, de aceea, era rîvnit de mulți. Dar cei mai acerbi adversari se dovedeau, pînă la urmă, tot cei care ar fi trebuit să aibă în grijă soarta artei românești. La inițiativa viitorului ministru al culturii (!), deputata, pe atunci, Mona Muscă, Legea 8 a Drepturilor de Autor este repusă în dezbaterea competenților înțelepți aleși din Comisiile de cultură ale celor două Camere. Aceștia nășesc modificări importante, din păcate în majoritate nedrepte și discriminatorii pentru artiști, prin Legea 285 din 2004 – care, culmea, poartă numele talentatului actor Mihai Mălaimare, contribuabil cu multe „idei” la elaborarea actului legislativ.
Nimeni nu mai pricepe nimic. Artiștii vor lua mai puțini bani pentru că mila legislatorilor e mai adîncă pentru „săracii” utilizatori care le folosesc munca și cîștigă miliarde, fără să plătească. Pour les conaisseurs, însă, este clar că interese economice de grup dictează degringolada Drepturilor Conexe. Valurile devin talazuri, talazurile devin tzunami și ajung, la sesizările CREDIDAM și ale celorlalte organisme de gestiune colectivă, pe masa comisarilor europeni de la Bruxelles. Intervenția acestora, ca și amenințarea unui steguleț roșu la capitolul Drepturilor Intelectuale cuprins în acqui-sul comunitar fac Guvernul să urgenteze – în luna septembrie 2004, prin Ordonanța 123 – reglarea erorilor cuprinse, cu bună știință, în Legea 285.
Dar, din nou, minunea durează puțin. În iunie 2006, altă lege – 329 – aprobă Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.123, corijînd unele aberații inițiale, dar introducînd pentru Drepturile Conexe un procent obligatoriu și, deci, care nu poate fi negociat, de o treime din drepturile de autor negociate. În felul acesta, CREDIDAM și UPFR sînt obligate să aștepte finalizarea negocierilor duse de UCMR-ADA cu utilizatorii și abia apoi să poată demara propriile negocieri. Ne putem imagina cît timp și cîți bani se vor pierde în cazul în care titularii drepturilor de autor tergiversează sine die începerea și derularea negocierilor…Distorsiune tipic românească.
A devenit deja notoriu faptul că, negăsind înțelegere la români, românii sînt obligați să-și caute dreptatea la Înalta Poartă a Europei.
Din nou, organismele de gestiune colectivă au fost nevoite să sesizeze organismele europene, iar acestea să atenționeze Guvernul român cu privire la neconcordanțele cu legislația europeană cuprinse în actul incriminat.

Odiseea continuă, fraților! Chiar acum, cu mai puțin de 70 de zile pînă la data cînd România va fi membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, așteptăm aprobarea unui nou act legislativ care să îndrepte greșelile din 329, care îndreptau erorile din 123, care au rezolvat erorile din 285, și tot așa!…
…Dar ce mai e de mirare, cînd în toți anii aceștia ne-am obișnuit cu gîndul că grija cea mai importantă a aleșilor noștri nu e binele celor care i-au votat, ci interesul lor personal, al familiilor și al prietenilor lor. Mai peste tot, prin eșaloanele superioare ale Puterii, acolo unde noi i-am trimis, colcăie politicieni care într-un fel sau altul au legătură cu audio-vizualul din România, fie că sînt acționari la societățile de retransmisie prin cablu a programelor de televiziune, fie că apropiații lor dețin hoteluri sau restaurante, fie că au obligații față de patronii de posturi de radio sau TV. De aceștia din urmă politicienii noștri au, în orice caz, mare trebuință, pentru că timpul se scurge, legislatura trece și nici nu știi cînd vine iar campania electorală.
Cum să rămînă ei fără „coledzi”? Ei, care se pricep atît de bine să tragă sforile?
Tocmai ei, care prețuiesc atît de profund munca și talentul artiștilor români?tiștii-interpreți români. Deja, peste 45 de miliarde de lei. CREDIDAM funcționa din p

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!