Toamna lungă pune în valoare farmecul mustăriilor

Printre tradițiile pe care noi, românii, sîntem pe cale să le pierdem se numără, de cîțiva ani buni, și cea a mustăriilor. Poveștile bunicilor despre mustăriile de altădată par incredibile, cînd auzim de grătarele sfîrîind gros, cu pastramă de oaie și mici, de butoaiele cu must dulce sau înnăsprit, dar și de renumiții lăutari, care făceau dintr-o seară la mustărie o întîmplare de neuitat. Unde sînt mustăriile de altădată – ne-am obișnuit să ne întrebăm de ani buni încoace?

Lumea s-a schimbat și se schimbă în continuare, alte gusturi, alte idealuri pun stăpînire pe noi. Dar nu pe toți. Rămînem, totuși, cîțiva, cu nostalgia vremurilor trecute, așa cum le-am cunoscut din cărți sau din poveștile altora și le mai căutăm, toamnă de toamnă, urma. Un loc sigur rămîne, în acest sens, Restaurantul „Parc” din Bacău, oaza de verdeață strînsă tot mai mult în chingi de beton și de asfalt. Cine nu a simțit, intrînd în parc, diferența de aer curat, ozonizat? Sub valurile economiei de piață, în acest loc rămîne încă deschis restaurantul. An de an, terasa lui se transformă în mustărie. Snopi de papură îmbracă gardurile, bostani galbeni și știuleți de porumb apar din loc în loc, pe la felinare și pe sub copaci, coșulețe împletite și ștegare ornează restul. Lîngă grătare, butoaie pîntecoase stau stivă – care cu must, care cu țuică sau cu vin de casă. Chelnerițele, pe care le știai la fuste „mini” și toc înalt, poartă acum costume care îți aduc aminte de celebra Ancuță a lui Sadoveanu. Aceasta este mustăria de la „Parc”. „O deschidem an de an – spun cei doi administratori ai reastaurantului și societății Grup Prac din Bacău, Gheorghe Elisei și Gheorghe Dospinescu. Am rămas și noi cu nostalgia mustăriilor de altă dată și cred că dacă am sări un an peste acest obicei nu am mai fi noi înșine”.
Notez pe un colț de hîrtie „asortimentul” cu care te îmbie țărăcunța cu ochi șăgalnici: pastramă de oaie, cîrnăciori de oaie (proaspeți sau afumați), mititei, drob de miel, frigărui sau tochitură moldovenească. Parcă și simt în nări mirosul de mujdei și parcă și văd feliile galbene de mămăligă. De la grătar, vine un damf de îți ia mințile, nu poți rezista și dai comandă de două porții. Mustul? Bun dulce, cum nu te-ai fi așteptat în asemenea vremuri. După gustul de usturoi îi pui în valoare toate valențele. Tăiate felii, bucățile de pastramă îți fac cu ochiul mai ceva ca țărăncuța care ți le-a adus, iar combinația dintre mujdeiul de usturoi și hreanul cu oțet face praf orice înfrînare de a le gusta înainte de a mai spune celorlalți „poftă bună”. Ar crăpa centironul dacă ți-ai pune mintea cu tot ce vezi pe grătar. Mănînci și nu poți crede că tot mai poftești. Dai de fundul „copului” în care ai pus must și te uiți cu jind la butoiul de lîngă gard. Parcă ar mai merge o oală! în spatele nostru, cineva comandă, din start, doi litri. Să fie! Privesc discret și înțeleg că are unde să încapă.
După-amiaza abia începe, iar băcăuanii abia acum se urnesc din case. Parcul se umple încet, dar constant. Lotul chelnerilor se „întărește”, iar la celalălat gard se ițesc muzicanții. Vremea ține cu băcăuanii. Se anunță o seară subțire la mustărie și îmi imaginez destule neveste care cu greu își vor convinge consorții să mai plece acasă. Așa, măcar de dorul de altădată, pentru că cine știe cît de lungă va fi toamna aceasta, cu toate semnele ei bune, iar cu mustăria cine știe dacă ne mai întîlnim și la anul. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!