Reîntoarcerea la origini

„Să fiu unit căciulei”…

* Rohonczi Codex

Prima carte din acest manuscris este formată din 15 planșe și 13 miniaturi. Conținutul a fost divizat în șapte capitole: I – „Jurămîntul tinerilor blaki”, II – „Discurs pentru apărarea țării la Ineu, în luptele cu ungurii pe Tisa și sciții ucigași în Dobrogea, după anul 1080”, III -„Cuvîntare în fața armatei, după anul 1078, pentru vegherea graniței la Ineu și respingerea pecenegilor la Ticia, Dobrogea, pînă pe firul Nistrului”, IV – „Solie bizantină la Vlad solicită în 1086 unire împotriva năvălirii ungurilor și a sciților pe teritoriul blak și în Imperiul Bizantin”, V – „Discursul mitropolitului blak Sova Trasiu către Vlad și oastea blakă; unirea cu rușii și bizantinii în lupta împotriva uzilor și ungurilor (1064-1065)”, VI – „Discursul mitropolitului Sova Trasiu către Vlad și armata blakilor pentru a lupta cu uzii (1064-1065)”, VII – „Discursul mitropolitului către Vlad și armata blakă pentru unire cu goții și bizantinii în lupa împotriva uzilor”.
Primul capitol demonstrează că blakii, în secolul al XI-lea aveau organizarea militară. Oștirea lor era formată din pedestrime și cavalerie. Ei practicau ca tactică de luptă ofensiva și defensiva. Atît la înaintare, dar mai ales în apărarea pămîntului populat de neamul blakilor foloseau întăriturile construite din nuiele și pămînt, ori pietre, numite palisade. Așa cum arată miniatura numărul 1, blakii foloseau în lupta împotriva inamicilor unguri fortificațiile ridicate din pămînt. Acestora li se adăugau turnurile construite din lemn, care aveau două nivele. Prototipul unei astfel de întărituri se afla la Ineu. Autorul miniaturii nr.1 a arătat pe valul de pămînt un general din armata blakă și un luptător. Ultimul avea în mînă pumnalul de tip sica, întrebuințat de cei care se înfruntau cu dușmanii atacatori asupra pămînturilor strămoșești din perioada La Tene. Arma, folosită pe o perioadă atît de îndelungată de timp, demonstrează autohtonia, continuitatea și permanența uneia și aceleiași populații pe pămînturile Daciei. Civilizația acestor locuitori n-a fost cu nimic mai prejos față de cea creată de greci și de romani. Singura deosebire a fost aceea că dacii au construit locuințele și monumentele lor din lemn, iar grecii și romanii le-au realizat din travertin și marmoră. Miniatura numărul 11 arată că oștenii lui Vlad foloseau sulița drept armă de apărare și atac asupra dușmanului. Blakii acestei perioade au fost capabili să construiască cetăți din lemn, pămînt sau piatră pentru apărarea pămîntului strămoșesc. Ei au practicat și întăriturile apărate de șanțurile umplute cu apă, sau chiar de apa rîurilor care curgeau prin apropierea așezărilor respective. âmbrăcămintea ostașilor era cea specifică românilor perioadei respective: căciula, făcută din blană de miel, era mijlocul vizibil, care-i deosebea pe soldații experimentați de recruții oștirii. Primii purtau căciulile îndoite, iar ultimii le aveau drepte. Și astăzi, în lumea rurală românească se remarcă ținuta bărbaților prin purtarea căciulii. Expresia „poartă căciula familiei” este atribuită capului de familie, care se mîndrește cu acest simbol specific al oamenilor de sex masculin.
Jurămîntul ostășesc elogiază acest mijloc de acoperire a capului luptătorilor români prin expresiile: „jurați pe căciulă, pe puternica căciulă!”; „… să juri pe căciula înaltă”; „Tinere, ține căciula cu evlavie… în același timp, „căciula te înalță, te saltă acolo” (…); „Strigăt de șoim am unit, să fie căciuli, să fiu matur!”; „Să trăiești cu plăcere primăvara maturității! Să fiu unit căciulei, luptați pentru căciulă!”; „Acoperă-te. Cu maturitate, poruncesc mergeți!; „Trăiască căciula, cunoască victoria dreaptă, cunoaște cum să trăiești în unire matur ori să învingi”; „Să juri viteazule, vremea Șarpelui am lovit”. Expresiile scrise în textul jurămîntului depus de ostași evidențiază rolul atribuit căciulii.
Reprezentările din miniatura numărul 3 conving că jurămîntul ostașilor era depus în fața crucii. Angajamentele lor erau: să apere pămîntul blakilor, să nu accepte proorocirile religioase moștenite de la daci. Totuși, este reprezentată imaginea unui templu dac care avea ideograma soarelui – moștenire dacă. Cu toate că a fost parcursă o perioadă de timp îndelungată de la triumful creștinismului în Dacia și zonele învecinate, rămășițele cultului religios al dacilor se mai manifestau în construcția bisericilor, în cultul Soarelui, al Șarpelui. Preoții creștini călăuziți de mitropolitul statului unit al blakilor condus de Vlad au avut grijă să precizeze, prin jurămîntul depus, că oștenii aveau datoria să nu primească „proorocirile Șarpelui… pentru că lovit vei fi”. Chiar de la începutul primei planșe s-a atras atenția oștenilor asupra a ceea ce se numea atunci „tăciunele Șarpelui, puternic veghetor, înșelător” (…); „vremea Șarpelui am lovit”! înscrierea în asemenea text a unor astfel de expresii demonstrează frecvența fenomenului și teama slujitorilor ortodocși ca acesta să nu se răspîndească și să nu se consolideze. Existența fenomenului constituie dovada cea mai puternică a rolului avut de daco-traci în formarea poporului român și puterea de influență a religiei lor asupra psihicului urmașilor daco-romanilor.
Jurămîntul a atribuit soldaților blaki numele de șoimi. în cuprinsul acestuia au fost scrise expresiile: „strigăt de șoim”, „șoimi veghetori!”, „strigăt de șoimi înșelător biruiește”, „strigătul de șoim al pedestrimei”, „cu strigăt de șoim adunat, continuă să bați puternic; înaintează, în luptă ne-am unit”.
Jurămîntul prin care oștenii lui Vlad se angajau să lupte pentru apărarea pămîntului poporului blak împotriva invadatorilor unguri, pecenegi, uzi demonstrează rolul pe care l-au avut slujitorii religiei ortodoxe în organizarea și administrarea statului Dacia, în care conducerea politică, militară, administrativă fusese încredințată lui Vlad – o mare personalitate a timpului, cunoscută de bizantini, unguri, germani, ruși, pecenegi.
Același document, deși avea un rol de angajare spirituală, a contribuit la formarea calităților militaro-ostășești ale luptătorilor conduși de Vlad. Celelalte capitole insistă asupra acelorași calități ostășești: credință, devotament în luptă, curaj, îndrăzneală, dar mai ales vitejie. Fragmentul pe care-l reproducem din capitolul II
demonstrează cu prisosință ideile arătate. „Mergeți adunați, am înaintat. Respinge împreună ungurul, îndemn să biruiți ungurul, hotărîți pe Tisa, la Ineul tău; înaintează, să străluciți; cu vitejia ta oprește nenorocirea crudă așezată de ungur!”
îndemnuri similare găsim și în celelalte capitole, în care oștenii lui Vlad au fost îndemnați să lupte la Ticia (Vicina) împotriva pecenegilor și contra uzilor. Rezultă că dușmanii românilor de atunci erau ungurii și uzii, împreună cu pecenegii.
Mitropolitul Sova Trasiu a evocat victoriile anterioare ale vlakilor viteji, ca și pe cele ale străluciților daco-geți, apreciați strămoși ai vlakilor: „Astfel în 1015 s-a vestit tăiș blestemat. Sau în 1027, linia de bătaie, în apărare, a alungat 60.000” de dușmani. El a recomandat: „Calea victorioasă, calea geților, în linie de bătaie, s-a apărat”. Rezultă că era păstrată conștiința descendenței daco-romane. Pentru a fi victorios, Vlad a încheiat acorduri cu autoritățile ortodoxe bizantine, kievene și chiar cu cruciații germani, numiți goți.
Textul primei cărți din Rohonczi Codex arătă oricui vitejia românilor în confruntările cu inamicii din secolul al XI-lea. (Prof. dr. Dumitru ZAHARIA)la,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!