Jocuri „în ceață”

Istoria principalelor „partide istorice” resuscitate după decembrie 1989, respectiv a PNȚcd-ului și a PNL-ului, impune, la o primă vedere, cîteva întrebări: cine și în ce condiții a reînființat aceste partide în primele zile ale anului 1990? Spiritul democratic european al generațiilor formate după anii ’60 – ’70 este identic cu anticomunismul vechilor generații și al vechilor partide interbelice. Mai aveau nevoie ele, noile generații, de vechile partide istorice? Cum a devenit PNȚcd-ul postdecembrist partidul de buzunar – și ne-parlamentar – de astăzi? Din ce cauze majore PNL-ul postdecembrist poate fi dat ca exemplu de formațiune politică a cărei activitate s-a desfășurat într-o permanentă auto-dezbinare?
Cele mai stabile partide s-au dovedit a fi, evident, partidul prezidențial al lui Ion Iliescu, cu pleiada de denumiri schimbate, în mod tactic, pentru „înșelarea inamicului”, adică a propriului electorat – și PD-ul. Din ce cauze acestea au rămas partide stabile (doar cu fluctuații de simpli membri), pe cînd cele „istorice” s-au divizat permanent?
Dacă vrem să dăm un singur răspuns la toate aceste întrebări putem încerca astfel: de la bun început putem împărți cauzele în subiective – care merg de la cele mai penibile și mai ridicole, cu caracter personal, cauze ce țin de o imaturitate și de un infantilism politic al indivizilor încadrați în formațiunile politice „istorice”. âmi aduc aminte că un „țărănist” în vîrstă de vreo 70 de ani, pe la începutullui ’90 mi-a pus, nedumerit, următoarea întrebare: domnule, americanii sînt cumva comuniști?; păi de ce au stele pe steagul lor, domnule?! închei această paranteză și subliniez a doua ramură a cauzelor de natură obiectivă și istorică. La acestea din urmă pot intra interesele personale majore și cele de grup – care țin, de la stabilirea statutului și a programului politic, pînă la interesele financiare, de afaceri, ale membrilor, în special ale celor din conducerile partidelor respective. Cred că lucrurile sînt, însă, mult mai simple. Aceste „partide istorice”, resuscitate după ’90, au activat într-o lume și într-o vreme cu care ele nu mai aveau o mare legătură. Părerera mea personală este că reînființarea lor a avut scopul ca niște formațiuni ale trecutului să ocupe locul unor formațiuni cu adevărat democratice – ale prezentului. Cine a gîndit, mai ales din vreme, această tactică a fost, desigur, foarte inteligent. Greșeala acestei „inteligențe” conține, însă, un păcat capital: această inteligență s-a jucat cu soarta și cu istoria propriei țări. Rezultatul nu este altul decît cel pe care îl trăim astăzi – adică decăderea pînă la absurd, în toate domeniile, a României postdecembriste. în acest punct mai trebuie subliniat ceva cutremurător: agresivitatea antieducațională asupra întregii generații tinere românești, de astăzi, generație sacrificată pe „altarul” imoralității, al inculturii și al lipsei de ideal ce i-au fost inoculate.
Mulți dintre membrii din conducerile celor două „partide istorice” puteau – și sigur au fost – șantajați pe baza vechilor dosare de la Securitate. în acest fel, celor două partide li se răpește, din start, un lucru esențial: libertatea interioară – de scop și de acțiune. în consecință, pe scurt: perioada 1996 – 2000 reprezintă etapa de compromitere directă a forțelor democratice, atît cît ele se manifestau ca atare. După această „realizare”, PNȚcd-ul a fost aruncat ca o cîrpă care și-a îndeplinit rolul. PNL-ul actual este ținut încă activ pentru orice eventualitate, mai ales că din el fac parte unii oameni politici autentici, dar și numeroși oameni de afaceri – unii dintre ei bănuiți a fi corupți, fiind implicați în diverse parteneriate cu omologii lor din PSD. Imaginea devine tot mai clară: PNL-ul va avea – fie soarta PNȚcd-ului, mai devreme sau mai tîrziu, fie va deveni un fel de al doilea PSD.
Cred că demersul lansat la Pitești de cele cîteva personalități politice este sortit eșecului. Dintr-o cauză simplă: PNL-ul (ca și PNȚcd-ul) aparține altei lumi. Pe această bază nu se poate construi nici o platformă politică a prezentului. Luciditatea politică – și m-aș adresa domnilor Stolojan și Stoica – trebuie să țină cont, obligatoriu, de componenta istorică: voi sînteți vii; lăsați morții în pace! Vreți o soluție?! Iat-o: faceți un apel național pentru înființarea unei adevărate formațiuni politice, formațiune care să aparțină generațiilor de după 1970 încoace. Dar mai există încă o soluție – cu un caracter să-i zic ambi-paradoxal: PD-ul – „îmbogățit” cu toți oamenii de valoare, și cu nemulțumiții – în același timp, din PNL – poate să învingă, în alegerile următoare, o coaliție care se întrevede tot mai clar, coaliție formată din cei patru „cavaleri”: PSD, PNL, PRM, PC. Abia într-o asemenea confruntare se va vedea, o dată pentru foarte mult timp înainte, dacă România vrea să rămînă în Europa, sau dacă vrea, într-adevăr, să o ia într-o altă direcție. Orice direcție limpede este mult mai bună decît jocul în ceață „tot pe loc, pe loc, pe loc…!”. (Gheorghe CHIȚIMUȘ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!