Vederi din Bacău

Catedrala ortodoxă

Mircea Eliade vorbea de locuri magice, de spații privilegiate și considera că ele sînt locurile copilăriei luate din nou în posesie după o vîrstă, atunci cînd sînt revăzute și te fac să pătrunzi în spațiul amintirilor, al unei lumi cu miros indefinibil, miros ce nu știi de unde ar putea veni, de la un scrin vechi sculptat și lăcuit, sau ar ieși din lemnul înnegrit al dulapurilor-stil păstrate de pe vremea străbunicilor, sau din dușumelele ce scîrțîie în aceleași puncte unde scîrțîiau și în vremea apusă. Și totuși, există și alte spații privilegiate, iar în Bacău, unul dintre ele este Catedrala ortodoxă, o construcție ce acum e o masivă formă de beton ce își așteaptă finisarea. Dar chiar așa fiind, ea este demult o prezență, a adunat în jur un aer al ei, ce ocrotește lumina dimineților. Liniile ei curbe, line, lasă văzduhul să curgă peste catedrală. Fără să-l străpungă, așa cum se întîmplă la catedralele catolice, colțuroase și ascuțite. Privesc Catedrala mai ales dinspre Parcul Trandafirilor și priveliștea ei îmi evocă alte imagini, pe care parcă are puterea să le creeze, ori poate să le facă vizibile dintr-un trecut îndepărtat: un lac trestios peste care alunecă vălătuci de ceață și păsări de baltă. Poate că pe locul unde se construiește, să fi fost, cu sute de ani în urmă, acest lac pe care mi-l evocă. Și din el, din acel loc vechi, iese acum un templu al creștinătății, un spațiu magic, privilegiat, dar care e mai mult decît un spațiu magic. E unul sacru, asupra căruia, dacă e să-l credem pe Blaga, coboară transcendentul, adică Dumnezeul viu, prin ceea ce noi putem percepe din El. Catedrala nu e singură. O văd într-un triunghi pe care ea îl face cu Biserica Sf. Nicolae și cu Parcul Trandafirilor, încît de multe ori m-am gîndit, privind acel triunghi, cît de frumos ar fi ca în mijlocul Parcului să fie construită o capelă. Atunci triunghiul s-ar întregi într-un triunghi sacru, în care intersecția cu rondoul, mereu agitată, zgomotoasă și poluată, s-ar preschimba într-o piață, una ca în fața Catedralei Sf. Petru din Roma, sau ca Piața San Marco. Și-ar putea preschimba atunci reputația Bacăul trecînd de la faima de vechi tîrg, ce-l însoțește fără încetare, la slava unui loc de pelerinaj? Poate că da, însă asta numai dacă ne vom aminti, toți, simpli locuitori, pensionari sau edili, oameni de cultură sau oameni politici, și faptul că omul e cel care sfințește locul. Biserica, triunghiul, piața pot consacra cu sacralitate un loc, dar numai oamenii pot decide ca acel loc să devină unul al tuturor, ori să îl lase în uitare, cotropit de acel vechi peisaj al unui lac cețos. (Dan PERȘA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!