Punctul pe „i”

Promisiunile cetățeniei europene

O problemă destul de complicată cu care se confruntă liderii și teoreticienii societății europene contemporane este aceea privind cetățenia. Pe de o parte, nu este întrezărită încă o instituție mai potrivită care să convingă oamenii – prin definiție inegali și divergenți, să trăiască cu demnitate într-o societate democratică. Pe de altă parte, forma clasică a cetățeniei, cunoscută și în prezent, precum și normele care o reglementează, sînt naționale. Altfel spus, în situația actuală, cînd structurile politice și juridice naționale au devenit discutabile, se pune problema compatibilizării teoretice a conceptului de cetățenie națională cu cel de cetățenie europeană.
Rădăcinile conceptului de cetățenie se află în cultura greacă, acolo unde părinții polis-ului au impus ideea de cetățean ca membru al comunității oamenilor liberi și egali. La nivel teoretic, principial, problema cetățeniei și cea a respectului față de lege au fost aduse în dezbatere prin atitudinea lui Socrate și prin discursurile formulate de către Platon și Aristotel. Potrivit concepției lor, cetățenii greci erau obligați să se supună doar în fața legii. Socrate, spre exemplu, deși condamnat la moarte, a refuzat să se sustragă de la executarea sentinței pentru a-și dovedi respectul față de legile cetății, chiar și atunci cînd aceste legi erau strîmb aplicate. În ceea ce-i privește pe Platon și Aristotel, aceștia aveau în comun faptul că au făcut din stat principalul obiect de studiu al științei politice. Mai departe însă, concepțiile lor s-au despărțit. Platon, aspirînd la perfecțiune, va construi în „Republica” modelul statului ideal, iar Aristotel, studiind realitatea social-politică dată, a pornit de la premisa că problema crucială a statului o constituie asigurarea unei guvernări stabile și reglementate de lege. Potrivit concepției sale, polis-ul era comunitatea cetățenilor organizați politic.
Așadar, ideea de cetățenie, apărută abia în epoca modernă la filosofii dreptului natural, definește o realitate foarte veche, aceea a stării de cetățean. Nevoia conceptualizării acestei stări s-a impus în timp, mai ales în situațiile de criză. Cu toate acestea, înțelegerea modernă a cetățeniei nu este unitară, deoarece, pe de o parte, este impregnată de o componentă afectivă și morală, iar pe de altă parte este relativizată de concepția dreptului natural, care leagă natura umană universală de culturi bine determinate.
Dezbaterile privind finalitatea construcției europene sînt încă destul de contradictorii. Într-o exprimare sintetică se poate spune că proiectul european inițial realiza un compromis între interesul partizanilor „societății civile”, care au susținut formula „integrării negative”, și interesul partizanilor „puterii publice”, care au susținut formula „integrării pozitive”. Susținătorii „societății civile” erau adepții doctrinei liberale, cei care considerau că în fiecare stat societatea civilă este o binecuvîntare, iar guvernul, chiar și în situația fericită, este doar un rău necesar. În această perspectivă, interesul era pentru o „integrare negativă”, pentru înlăturarea barierelor din calea comerțului, a investițiilor și a circulației persoanelor, pentru o piață economică comună, prin slăbirea pîrghiilor de guvernare în favoarea „societății civile”. De partea cealaltă, susținătorii „puterii publice” erau adepții dreptului natural, cei care considerau că egalitatea dintre oameni, mereu amenințată, poate fi menținută cu ajutorul legislației. De aceea, ei urmăresc „integrarea pozitivă”, metodă prin care instituțiile comunitare să prescrie modele de politici economico-sociale pe care statele membre să fie obligate să le adopte și să le respecte la nivel național.
În acest context propagandistic, caracterizat prin explicații confuze cu privire la natura și finalitatea construcției europene, a început și dezbaterea privind cetățenia comunitară europeană. Prima interpretare, construită pe doctrina federalistă, încearcă să scoată în evidență dimensiunea verticală a cetățeniei europene. Pornind de la sensul clasic al termenului de cetățenie, valabil în cadrul statelor naționale, adepții acestei interpretări înțeleg cetățenia europeană ca pe un statut acordat cetățenilor statelor membre care îi pune în relație politico-juridică directă cu Uniunea Europeană. Se pare, însă, că realitatea nu oferă suficiente temeiuri justificative acestei interpretări, întrucît se dovedește că cetățenia europeană, consacrată prin Tratatul de la Maastricht, probează mai mult extinderea principiului comunitar al egalității cetățenilor în toate statele membre, decît o relație directă a cetățenilor statelor membre cu Uniunea Europeană. Realitatea dovedește că originile economice ale proiectului construcției europene nu au fost eliminate în totalitate și că, pornind de aici, adevăratul cîștig în ce privește cetățenia este recunoașterea egalității de tratament a indivizilor pe întreg spațiul comunitar european, indiferent dacă sînt producători sau consumatori, indiferent de raportul lor cu piața.
Cea de-a doua interpretare, dezvoltată mai mult în jurul doctrinei confederaliste, încearcă să scoată în evidență dimensiunea orizontală a cetățeniei europene. În această perspectivă, ideea este că drepturile cetățenilor europeni nu reflectă un statut de tip federal, întrucît ele provin din decizii interguvernamentale, prin care se exprimă un semn de solidaritate între state, și nu de absorbție într-o federație. Cîștigurile obținute în acest sens, pe calea integrării negative, sînt interpretate ca simptome ale unei societăți civile europene. Prin reglementarea pieței europene unice, cetățeanul își modifică potența civilă, cîștigă libertatea de a circula pentru producție și desfacere într-un spațiu lipsit de reglementările protecționiste ale statelor, cîștigă libertatea de a circula fără restricții într-un spațiu european comun. Dar realitatea nu aduce un plus de justificare nici pentru această interpretare. Pentru că – arată practica – deși în plan obiectiv societatea civilă europeană este reglementată comunitar, în plan subiectiv ea nu a devenit un spațiu cotidian decît pentru o minoritate de europeni. Mai mult, se pare că, prin chiar natura ei mercantilă, această „societate civilă” europeană este incapabilă să producă o apropiere subiectivă, este o piedică în formarea unei conștiințe colective, întrucît tinde să substituie puterea publică a statelor cu puterea intereselor particulare. În această situație, se desprinde concluzia că proiectul, preponderent liberal, de cetățenie europeană, cuprins în Tratatul de la Maastricht, nu satisface așteptările europenilor, care refuză înțelegerea spațiului comunitar ca pe o simplă piață unde nu pot fi descoperite și drepturi sociale.
Drept consecință, prin neclaritatea promisiunilor sale, cetățenia europeană evocă, după canoanele logicii federale, drepturile și libertățile statutului cetățeanului în plan vertical, iar după logica poziției confederaliste descrie relațiile, în plan orizontal, pe care le întrețin popoarele statelor membre. Rezultă, prin urmare, că cetățenii europeni trebuie să se obișnuiască să trăiască într-un spațiu public pluralist, mult mai complex decît confruntarea unor mari partide, unde trebuie să învețe noile modele de cetățenie. Concret: deocamdată, prin Tratatul de la Maastricht cetățenia Uniunii Europene a fost instituită juridic drept calitate a tuturor persoanelor care au cetățenia unuia din statele membre. (Ștefan MUNTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!