Luneta și ruleta

Limbajul culturii și limbajele derivate

Dan PERȘA

Am aflat cu stupoare că două dintre revistele culturale de mare ținută intelectuală, Cuvîntul și Timpul, dispar. Că își semnează, cu ultima apariție, decesul. Probabil, e momentul cînd putem înțelege pe viu ce înseamnă sintagma lansată deunăzi pe piața mass-media: „becalizarea României”. Cultura, în general, e cea care ne reprezintă ca oameni, e cea care ne dă identitate, iar cultura română e cea care ne-a susținut ca popor și ne-a preschimbat în națiune. A arunca toate acestea cu cinism la pubelă înseamnă căderea în ridicol la nivel național. Și asta în chiar clipa apropierii integrării europene a României. La un nivel superficial de analiză, am putea spune că se profită, de fapt, de bunul simț al oamenilor de cultură. Rafinamentul i-a făcut inapți să lupte pentru drepturile lor cu altceva decît cu logica și instrumentele inteligenței. Or, nu avem în față, între oamenii ce dețin puterea, decît rareori indivizi capabili să răspundă la argumente. Cu atît mai puțin oameni care să-și bată capul cu problematica supraviețuirii culturii, adică a supraviețuirii noastre ca spiritualitate. Actorii americani ce lucrează pentru Hallmark, de pildă, repetă de fiecare dată, cînd au ocazia: „am filmat în Ungaria, am filmat în Elveția, am filmat în Spania, am filmat în Serbia – ce fapt extraordinar este întîlnirea cu o altă cultură, cu o altă spiritualitate!”. Același lucru ar trebui să îl spună și în momentul în care ar avea ocazia să filmeze în România. însă ocazia aceasta devine infinit de îndepărtată. Pentru că la noi cultura, spiritualitatea, credința se apropie tot mai mult de conținutul vid antrenat de globalizare. Cultura română riscă să devină una din anodinele suburbii culturale americane, una care adună ce e rău în cultura americană făcînd această sumă o chintesență românească: o cultură de telenovele, de fast-food, de agramați și sfătoși pălăvrăgari pe chat. Fapt ce compromite calitatea civilizației noastre, deoarece civilizația se află în strînsă corelație cu forța culturală a unei țări. Fără cultură devenim un teren al desfacerii de mărfuri de calitate inferioară, la prețuri exorbitante. De aceea nivelul analizei asupra problemelor culturii românești trebuie adîncit. Fără cultură ajungem să fim lipsiți de flacăra verbului și deci de forța cuvîntului. Or, fără cuvinte, cum am putea să mai spunem: sîntem? Cum ne-am putea proba existența în lume și ce identitate ne-am putea asuma și cum am putea să ne-o afirmăm? Cuvîntul e coloana noastră vertebrală. E verbul viu, pentru că el conține și cuvintele lumii politice și cuvintele lumii finanțelor și cuvintele lumii economice. Orice națiune, orice spiritualitate, pentru a exista are nevoie de cuvintele propriei afirmări. România a rămas în urma aproape a tuturor statelor est și central europene, pur și simplu deoarece limbajul ei, prin care trebuie să spună că există, piere. Piere o dată cu fiecare revistă culturală ce-și semnează decesul, cu fiecare voce a unei personalități culturale ce nu mai are un spațiu unde să vorbească, unde să perpetueze limbajul nostru ca spiritualitate. E vorba, finalmente, de fapt, de o ruptură. O falie între limbajul culturii, ce ar trebui să le hrănească pe toate celelalte, și limbajul politic, economic, diplomatic, istoric, religios. Aceste din urmă limbaje s-au rupt de limbajul culturii, crezînd că ele trebuie să se emancipeze de cultură. Gravă eroare, cu repercusiuni drastice. Pentru că ele, aceste limbaje, se efilează zi de zi, sînt tot mai fără vlagă, deoarece își distrug propria rădăcină. Nu e vorba, de fapt, de emancipare a limbajelor, ci de o greșit înțeleasă viziune: limbajul politic, de pildă, în momentul în care vrea să se sustragă limbajului culturii, devine un limbaj vid. El nu mai conține o ierarhie de valori, pentru că singurul limbaj ce ordonează valorile e limbajul culturii. Dacă nu mai există valori ordonate, nu mai pot exista nici ierarhii de priorități, iar fără acestea rămînem, aidoma moluștelor, fără direcții de afirmare, fără direcții de emancipare, fără direcții de angajare. Ajungem la totala pasivitate, iar pasivitatea e chemarea neființei, premerge neființa. Atît limbajul politic, cît și cel diplomatic, dar și cel economic, ajung să fie doar zbateri agonale înainte de moarte. Vom auzi, din partea lor, o mare rumoare, o gălăgie infernală, deoarece cu cît e mai lipsit de conținut, un limbaj devine mai gălăgios – gălăgia e semnul neputinței, e zbaterea dinaintea morții. Și nu e la noi limbajul politic unul gălăgios? Mie mi se pare de-a dreptul asurzitor. Nimic nu se face în liniște în politica românească, deoarece limbajul politic s-a rupt de limbajul cultural și e pe ducă, mai rău ca un limbaj de lemn: e tot un limbaj fără conținut, însă ajuns în faza finală. Pentru că limbajul de lemn nu era un limbaj în sine, ci doar expansiunea în cuvinte a limbajului ideologic. Un limbaj ideologic care controla toate limbajele, inclusiv pe cel cultural. în sfârșit, de limbajele ideologice am scăpat, dar se pare că tocmai existența lor în trecut, ele controlînd și limbajul cultural, au dus la o mare neîncredere în însuși limbajul cultural, care ar trebui să fie rădăcina și seva tuturor celorlalte. De aceea și dispar reviste culturale. Poate că de aceea s-a și produs ruptura limbajului de politic de limbajul cultural. Este oare, aici, doar vina oamenilor politici? Poate că nu în totul. Au vina doar că nu înțeleg aceste fapte cît se poate de clare. Dar o mare vină e purtată și de intelectuali. Ei ar fi trebuit să convingă întreaga societate românească, din 1989 pînă astăzi, că nu putem ajunge la respect de sine în lipsa culturii, că nu putem crea ceva viabil în nici un domeniu, dacă nu dezvoltăm limbajul culturii. Obtuzitatea oamenilor politici poate că și de aici se trage. (Va urma). trebuie adîncit. Fără cultură ajungem să fim lipsiți de flacăra verbului și deci de forța cuvîntului. Or, fără cuvinte, cum am

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!