Imparțial

„Scrisori de dragoste”

Doamna Olimpia C.Mocanu e pensionară. O viață întreagă a fost învățătoare. Mai întîi, învățătoare de țară și, după un concurs ținut cu vreo treizeci de ani în urmă, a devenit învățătoare de oraș. N-are pe nimeni. N-a avut frați sau surori, părinții i-au murit de foarte mulți ani… E o femeie ajunsă la vîrsta senectuții, dar foarte sociabilă, adică prietenoasă cu noi, vecinii ei, foarte credincioasă – de, vîrsta! -, pasionată a cărților, lucru tot mai rar întîlnit în vremurile noastre. Chiar îmi spunea odată: „Eu, cînd o să mor, o să mor cu cartea în mînă…” În ce mă privește, îmi spun c-ar fi o moarte frumoasă… Dacă moartea poate fi frumoasă! De obicei, cărțile o țin mai mult în casă. Doar cînd merge la piață, după cumpărături, sau cînd își plătește facturile la „cablu” sau „telefon”, ori cînd merge la Biserică, ce o mai zărim. Așa m-am întîlnit cu ea duminică la prînz – da, venea de la Biserică. Mică, slăbuță, îmbrăcată cuviincios – cu o rochie lungă, pantofi fără tocuri înalte în picioare, basma pe capul împodobit de un păr blond pe care-l menține la „culoare” dintr-un anumit sentiment de cochetărie. Uitasem să spun că soțul ei i-a murit cu vreo zece ani în urmă, mai bine zis pe timpul cînd în urbea noastră, la spital, nu exista „dializă”, a murit, sărmanul, cu zile, de o boală de rinichi! L-a plîns mult, în primii ani, dar cum uitarea-i scrisă-n legile omenești!…

Deci, m-am întîlnit cu doamna Olimpia duminică pe la prînz. Cum m-a vazut, mi-a zîmbit larg – un zîmbet aproape ștrengăresc -, m-a luat de mînă și mi-a zis, dintr-o suflare: „Am primit, ieri, mai multe scrisori de dragoste…!” Am privit-o oarecum încurcat, chiar bănuind-o de ceva destul de grav în privința sănătății sale mentale, dar ea a continuat: „Păi, n-a început campania…?” Pînă să mă dumiresc eu bine, nu s-a mai oprit: „Două scrisori cu adresă, pe numele meu, din cartea de evidență, apoi alte cîteva fără numele meu, dar în cutia mea poștală, nu mai zic de fotografii, toate de bărbați. Doamne, ce fericită sînt…! Numai că sînt și foarte încurcată. Cu cine voi merge?” Atunci, iar am privit-o dintr-o parte. Mi-am zis că nu m-am înșelat. Bătrîna s-a scrintit de-a binelea! Singurătatea… Și doar e prietenă la cataramă cu doamna Nuțulescu, de la scara A, care a găsit un motan cu care locuiește împreună. De cînd îl are, doamna N. e într-al nouălea cer. I-a dat o cameră, îi ia de mîncare numai salamuri fine, ce mai?, e fericită că nu-i singură…! Așa ar trebui să procedeze și doamna Olimpia, dar, spre neșansa existenței sale, din cîte mi-a zis odată, nu-i plac pisicile. „Nu vă înțeleg. Cum cu cine veți merge?” De data asta m-a privit ea dintr-o parte. „La alegeri, cu cine voi merge? N-ai înțeles! E greu de tot să mă pronunț! Toți îmi promit pensie mai mare, reducerea la jumătate a taxelor și impozitelor pe apartament și gunoi, spații verzi. Și ce frumos îmi scriu…! Cu cîtă tandrețe…!” Aici se oprește și mă întreabă de ce nu reacționez în ton cu ea, că doar, mai mult ca sigur, și eu primesc, aproape zilnic, scrisori. Îi zic, zîmbind, că mie îmi mai scriu și cei trei copii și chiar nepoții, așa că sînt obișnuit cu scrisorile. Atunci, doamna Olimpia se întristează. Da, ei nimeni nu-i scrie, decît, iată, o dată la patru ani. Și oftează: „Ar trebui ca Parlamentul să convoace alegeri cel puțin o dată pe an…!” (Eugen VERMAN)