Reporter pe glob

La Cenaclul „Observatorul”

Eugen VERMAN

Ziua de 24 iunie 2006 a fost, la Toronto cel puțin, foarte călduroasă. Zi de vară în toată regula. Undeva, pe o stradă liniștită, într-o curte largă, plină de iarbă și de flori și de arbuști ornamentali, terminată, în vale, la liziera pădurii, a avut loc ședința cenaclului publicației „Observatorul”. Mai întîi să vă spun că „Observatorul” e una dintre publicațiile românești ce apare în marea metropolă canadiană, alături de „Faptul Divers” și alte vreo două, din cîte cunosc; o publicație de 32 de pagini, distribuită gratuit, de la primul său număr apărut în 1990. E, în fapt, o revistă de cultură, dar care nu ocolește și alte domenii, precum cele sociale, economice și chiar sportive… Cenaclul – nu e doar literar, ședințele sale adunînd și muzicieni, artiști plastici etc. – este întruchiparea unei „idei apărute cu 11 ani în urmă, în noaptea de Sânziene, la un român acasă” – l-am citat pe domnul inginer Puiu Popescu, directorul publicației și al cenaclului. Publicist și scriitor – autor, între altele, al volumul „Amintiri de-acasă” – domnul Popescu e oltean, din Craiova, iar viața domniei sale a fost strîns legată de „tipar”, lucrînd ca inginer șef și director la poligrafia craioveană pînă în 1993, cînd a emigrat în Canada. De fapt, prezența mea la ședința cenaclului a răspuns invitației sale, invitație călduroasă ca și îmbrățișarea cu care m-a întîmpinat. Asta și pentru faptul că, băcăuan fiind, i-am redeschis, în suflet, emoția existenței unor prietenii comune, oameni pe care Puiu Popescu i-a cunoscut sau îi cunoaște din vremea cînd lucra la tipografia din Craiova, între aceștia fiind inginerul Mircea Bajora sau regretații Ilie și Constantin Baran. Recunosc, am trăit emoții adînci, mai ales atunci cînd am fost prezentat celor de față – între ei și Nicăpetre, sculptor de seamă, considerat urmașul lui Brîncuși – și cînd s-a vorbit despre cartea mea, „Culai”, în termeni elogioși. Dar dincolo de acest moment, am asistat, cu bucurie și interes, aici, atît de departe de România, la ceea ce am numit o solidă punte aruncată peste prăpastia uitării de neam și de țară, căci oamenii aceștia, tineri sau la vîrsta senectuții, mi s-au dezvăluit ca români adevărați, pătrunși, pînă în cea mai adîncă tainiță a sufletului lor, de dragostea și respectul pentru patria-mamă, de nostalgia pentru plaiurile natale, în numele cărora creează păstrînd spiritul românismului. Nu-s cuvinte mari, sînt trăirile pe care le-am simțit din vorbele unor Ovidiu Creangă sau Elena Buică sau Adi Cercel sau Puiu Popescu… S-a citit poezie, creație proprie, s-au interpretat, la vioară, partituri muzicale; totul – într-o ambianță deosebit de caldă.
Și, poate acesta e lucrul cel mai important, m-am reîntîlnit cu scriitorul Ovidiu Creangă și am cunoscut-o pe scriitoarea Elena Buică. Zic „m-am reîntîlnit”, pentru că la Hamilton, la „Câmpul Românesc”, pe 21 iulie 2002 eram prezentat lui Ovidiu Creangă, cel care, atunci, mi-a făcut bucuria de a-mi dărui o carte de-a sa – „Din sacu’ lui Moș Bodrângă” – volum pe care, mai apoi, acasă, în România, l-am citit cu mult interes și cu plăcere. Întîmplarea – fericită – a făcut ca ședința cenaclului să se țină chiar la domnia sa acasă, în curtea largă plină de flori și arbuști ornamentali. Ajuns la vîrsta senectuții – în februarie împlinise 85 de ani – acest om deosebit e unul dintre românii în jurul căruia „gravitează” mulți conaționali care îl respectă, îl apreciază, îl iubesc. Asta, atît pentru harul său scriitoricesc, fiind considerat drept urmaș al marelui humuleștean, cît și pentru inima lui prietenoasă, afectuoasă față de tot ce e român și românesc. Și pe mine m-a primit cu brațele larg deschise, înmînîndu-mi o altă carte de a sa – „Cu orice risc am să spun adevărul” – și, desigur, ascultînd, cu interes și febrilitate, tot ce i-am povestit despre țară, despre mine. Revin la harul său scriitoricesc și afirm – după ce i-am citit și a doua carte – în ton cu cei care au scris despre el, că Ovidiu Creangă e scriitorul – a publicat și un volum de catrene – care te farmecă prin ceea ce scrie și, mai ales, prin cum scrie, umorul său fiind cînd exploziv, cînd… serios. Așa cum l-a caracterizat, în prefața la „Cu orice risc…”, Paul Goma: „…prin felul în care povestește se înscrie în rândul crengiștilor moldoveni (pleonasm admis), totodată fiind o voce aparte, distinctă”.
La începutul acestor însemnări, aminteam și un alt nume – Elena Buică. Cartea pe care mi-a dat-o – „Crâmpeie de viață” – se citește pe nerăsuflate. E o carte „… care cerne amintiri de dascăl, de părinte, de prieten, de om îndrăgostit de adevăr și de frumos”. Citatul l-am luat din postfața la acest volum, scrisă de domnul Puiu Popescu, directorul cenaclului românesc din Toronto. O dulce nostalgie se degajă din filele cărții doamnei profesoare Elena Buică. Fie că e vorba de satul natal, din județul Teleorman, fie că e vorba de profesoratul din Ardeal sau de excursiile prin țară, fie că e vorba de drumețiile prin Canada și prin alte părți ale lumii, sau de studiile privitoare la Veronica Micle, Alexandru Macedonski sau George Coșbuc etc. etc. nostalgia e vizibilă și captivantă, dar „acompaniată” de spiritul lucid, de farmecul expresiei și umanismul valorilor perene pe care și le-a însușit, devenindu-i comportament de viață.
Elena Buică, Ovidiu Creangă. Doi scriitori români din diaspora românească. Prin forța împrejurărilor, acum sînt cetățeni canadieni. Iubindu-și patria adoptivă, ei, la fel ca mulți astfel de oameni, poartă în străfundul ființei lor flacăra nestinsă a dragostei pentru țara-mamă, flacără ce le luminează scrisul și le călăuzește viața.
Ședința cenaclului a continuat – poate mai aprins – la un pahar de bere și la o gustare, totul adus de cenacliști , iclusiv de Lucia, care e colaboratoare a gazetei „Observatorul”, cu proză și poezie. Astfel, am trăit convingerea că acolo, în curtea aceea largă și frumoasă și primitoare a scriitorului Ovidiu Creangă, am regăsit chiar țara mea de la Dunăre, atît de departe geografic, dar atît de prezentă ca spirit, ca act de cultură, ca Lumină… iță a sufletului lor, de dragostea și respectul pentru patria-mamă, de nostalgia pentru plaiuril

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!