Cum se vede Europa de la periferie?

Alexandru LĂZESCU

Nu e nici un secret: nici România și nici Bulgaria nu au fost prea tare dorite în Uniunea Europeană. în contextul politic actual de pe continent, în care pînă și aderarea unei țări precum Croația, relativ mică ca populație, bine „așezată” ca economie și infrastructuri, o destinație turistică de primă mînă, este în bună măsură suspendată, și Bucureștiul, și Sofia ar mai fi avut de stat ani buni în antecamera UE. De altfel, într-un scenariu avansat de Fundația Bertelsman spre sfîrșitul deceniului trecut, bazat în mare parte pe evaluări din interiorul Comisiei Europene, orizontul de timp considerat viabil pentru aderarea statelor din Balcani era perioada 2012 – 2015.
Ambele țări au prins însă o nișă favorabilă în 1999, imediat după încheierea războiului din Kosovo, și au beneficiat în persoana lui Tony Blair de un avocat determinat și convingător care dorea o extindere cît mai amplă, dincolo de perimetrul format de statele din grupul de la Vișegrad și din țările baltice, între altele și pentru că într-o Uniune semnificativ lărgită influența tandemului franco-german se diminua în mod inevitabil. Așa că la reuniunea Consiliului European de la Helsinki, în decembrie 1999, România și Bulgaria au fost incluse «in extremis» pe lista statelor, 12 în total, care începeau negocierile de aderare la UE.
Numai că decizia formală de atunci și cele ce au urmat, între care și ultima care consfințea aderarea celor două țări începînd cu 1 ianuarie 2007, nu au schimbat în mod decisiv și percepția lor în spațiul occidental. E evident mai simplu, mai comod să vii din Praga, Budapesta sau Varșovia, decît să vii de la București. Acest handicap care ne va urmări încă destulă vreme de acum încolo, mai ales că din punct de vedere tehnic statutul de membru vine la pachet cu cele mai dure restricții și condiționări din istoria UE, cu clauze de salvgardare care pot bloca eliberarea unor tranșe financiare din categoria fondurilor structurale și, mai sensibil, cu restricții extinse în domeniul pieții muncii.
UIltimul subiect a și stîrnit în ultimul timp destule valuri mediatice mai ales în Marea Britanie și, prin ricoșeu, evident și în România. S-a creat chiar impresia că doar britanicii și irlandezii ar avea ceva în mod special cu românii, de unde și accentele emoționale vizibile în presa autohtonă și mai ales pe forumurile de Internet care însoțesc articolele pe această temă. Premiza e falsă din start. Majoritatea statelor din UE și în mod special Germania, Austria și Franța intenționează să țină închisă încă o perioadă piața muncii pentru cele două țări din Balcani, așa cum procedează de altfel în prezent și cu multe dintre statele care au aderat în valul din 2004. Ce e nou e faptul că, dacă atunci patru țări, între care cea mai importantă e Marea Britanie, au decis să nu introducă astfel de restricții temporare, acum au anunțat că vor face acest lucru.
Paradoxal e însă faptul că nu par să existe în mod real motivații economice solide care să alimenteze acest gen de reticență. Marea Britanie are, spre deosebire de Germania și Franța, un nivel al șomajului relativ scăzut și la Londra multă lume recunoaște că, deși a fost sever subestimat, de mai bine de zece ori în raport cu așteptările guvernului, fluxul de polonezi venit după 2004 a avut efecte în principal benefice asupra economiei. Atît jurnaliștii, cît și oficialii britanici cred că isteria declanșată pe acest subiect în presa insulară, mai ales de către tabloidele de mare tiraj „The Sun” și „Daily Mail”, are cauze de cu totul altă natură decît cele care țin de argumentele de genul celor furnizate de analize argumentate.
E vorba în principal de lucruri care se spun doar la nivel informal. Ostilitatea generală împotriva imigrației afro-asiatice, mai ales cînd e vorba de musulmani, a crescut semnificativ, proporțional cu creșterea amenințărilor teroriste și a disconfortului social provocat de înmulțirea comunităților închise create de imigranți. Arătînd cu degetul către români sau bulgari, în majoritate albi și creștini, publicațiile britanice exprimă o frustrare publică mai generală față de tot acest întreg val imigraționist pe care nu o pot exprima direct în cazul celorlalți din teama de a nu fi acuzați de rasism și intoleranță religioasă. în plus, e mai simplu să lansezi acest gen de atacuri împotriva unor „colegi comunitari” veniți de la periferia UE, așa cum sînt românii și bulgarii.
Statutul nostru în Uniune va rămîne probabil marcat încă o bucată de vreme de atributul „marginal”. Am intrat chinuit într-o Uniune ai cărei membri mai vechi ne privesc mai degrabă cu condescendență. în parte din vina noastră, un exemplu nefericit sînt chiar bîlbîielile create în procesul de desemnare a candidatului român pentru postul de comisar european, dar în parte și pentru că ajungem adeseori prizonierii unor dispute politice interne de pe continent. Pe de altă parte însă, Bucureștiul va avea prin ponderea populației o greutate deloc neglijabilă la masa deciziilor. Depinde de noi dacă vom fi în stare să o și valorificăm. E o chestiune de atitudine. Dacă vom alege să respectăm scrupulos indicațiile primite de la Bruxelles sau vom dori să ne spunem părerea mai ales atunci cînd e vorba de chestiuni esențiale legate de construcția instituțională europeană. în acest punct am putea să tragem cu ochiul la polonezi, pe care multă lume îi critică în vechile capitale continentale, considerîndu-i „necuviincios” de activi și de revendicativi pentru un nou membru în club, dar pe care nimeni nu-și mai permite să-i ignore.încolo, mai ales că di

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!