Pro musica

Free-jazz. Avangardă

Interpreții de dixieland și swing improvizau melodic, iar bopul, coolul și hardbopul erau caracterizate de structuri armonice în improvizația solistică. Free-ul a reprezentat o despărțire radicală de stilurile amintite, pentru că – de obicei – după expunerea unei teme scurte „soliștii” nu trebuie să urmeze nici o dezvoltare sau structură anume și pot merge în orice direcție, oricît de imprevizibilă. Cînd Ornette Coleman, în principal, a introdus acest experiment pe scena newyork-eză, deși fusese anticipat de pianistul Cecil Taylor – care nu avusese parte de tot atîta publicitate; mulți muzicieni și fani bop dezbăteau intens dacă aceasta poate fi muzică. Acești radicali au devenit conservativi în mai puțin de 15 ani.
Free-jazzul – care se suprapune, pe multe planuri, cu curentul de avangardă – s-a dispensat de multe dogme jazzistice, însă succesul unei creații a acestui stil se măsoară de către măiestria și imaginația interpreților, de culoarea muzicii și de o superbă logică interioară. Printre marile figuri ale acestui stil, alături de cei menționați în articolul anterior, trebuie remarcați: Muhal Richard Abrams; formația Art Ensemble of Chicago; Albert Ayler; Anthony Braxton; Don Cherry; Eric Dolphy; Steve Lacy; Steve Reid; Pharaoah Sanders; grupul Air; Alice Coltrane – soția celebrului saxofonist John Coltrane și mulți alții.
Albume de vîrf au rămas în istorie: „Free Jazz (A Collective Improvisation” interpretat de Ornette Coleman Double Quartet; „Four ForTrane” al lui Archie Shepp; „Levels and degrees of light” al lui Muhal Richard Abrams; „A love supreme” și „Ascension” ale lui John Coltrane; „Atlantis” Sun Ra sau „Art Ensemble: 1967/1968” aparținînd grupului Art Ensemble of Chicago). Curentul de avangardă diferă de free-jazz prin mai buna structurare a ansamblului (mai mult „plan de joacă”), deși improvizația este, în general, la fel de eliberată de reguli convenționale. în cele mai reușite interpretări de avangardă este dificil de demarcat granița dintre compoziție și improvizație. Scopul este ca solourile să fie o creștere organică a aranjamentelor scrise. Au devenit o modă concertele în cele mai imprevizibile locații, la subsoluri sau în mansarde, în care muzicieni și auditoriu construiau interrelaționări greu de descris în cuvinte. Multisaxofonistul Sam Rivers a cîștigat o reputație pe astfel de scene și alături de el se cuvine menționat, pe lîngă întreaga listă anterioară, și altoistul John Zorn, care face parte din generația actualmente matură pe scena muzicii de jazz, ca și Andrew Hill, Elvin Jones, Grachan Moncur III, David Murray sau James Blood Ulmer. Piese care au devenit adevărate pietre de hotar ale genului sînt datorate lui Anthony Braxton, cu titlul ciudat „(840m) – Realize – 44M-44M”; „Bulbs” a lui Cecil Taylor, „Creator has a master plan” compusă de Pharaoah Sanders, „Space is the place” a clapetistului și excentricului șef de orchestră Sun Ra sau „Hat and beard” a lui Eric Dolphy. (Radu CIOBANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!