Reporter pe glob

Familia Tudor, din Kitchener

Eugen VERMAN

Kitchener e un frumos oraș pînă la care, cu mașina, facem vreun ceas. E în partea de vest a Bramptonului. Plecăm într-o sîmbătă întunecată, iar cerul, cu nori negri, apăsători, prevestește ploaie. E aproape miezul zilei, ne-am tot foit pînă am plecat, că așa se întîmplă, de regulă, pe aici, ba că n-am luat scaunele, ba că era să uităm cîinele, că doar stăm două zile și el, sărmanul, trebuie scos afară, ba că n-am amorsat alarma… Și planul e să mergem la pescuit, după ce, mai întîi, ne oprim la familia Tudor, rude și prieteni, el, Ion, fiind un pescar „adevărat”… în sfîrșit, plecăm și, după nici zece minute începe să plouă, o ploaie care avea să țină toată ziua și o parte din noapte; e adevărat, caldă, că doar sîntem la mijloc de iulie!… în ce mă privește, am mari îndoieli că vom ajunge la lacul cu pricina, unul dintre lacurile în care pescuiește domnul Tudor, doar tot pescarul știe că succesul într-ale peștelui stă, mai ales, în ceasul la care ești pe malul bălții, adică acolo să te prindă răsăritul soarelui. îndoiala mea se va dovedi, pînă la urmă, ca fiind neîntemeiată, căci și Lucia și Ion și Anna-Julia și Aurelia, nu mai zic de cei care ne așteptau, în Kitcener, încă de dimineață, toată lumea asta era pusă pe fapte mari.
Mă opresc aici cu… pescuitul, căci vreau să vorbesc, în continuare, despre o familie de români, oameni deosebiți pe care i-am cunoscut și pe care i-am îndrăgit. Dar mai întîi să vă spun că orașul Kitchener s-a numit, la început, Berlin, probabil cei care au fost primii erau nemți sau englezi care trecuseră prin orașul german… De altfel, cam toate orașele poartă nume în onoarea localităților de unde au venit emigranții. Chiar în această zonă mai sînt Cambridge, London, Stratford… Kitchener este un oraș industrial, cu bulevarde largi, cu blocuri și case ascunse în verdeață, cu parcuri și grădini fără sfîrșit. în ultimii ani, orașul a fost invadat, practic, de români, din cîte mi s-a spus sînt aproape 2o de mii de români, primii venind cu o jumătate de secol în urmă din Banatul Sârbesc. Nu cu mulți ani în urmă a fost sfințită parohia ortodoxă „Sfîntul Ioan Botezătoru”, iar pe lîngă parohie funcționează „cel mai mare centru cultural românesc din Canada” – cum îmi spune, cu satisfacție, domnul Ion Tudor, el însuși fiind, mai mulți ani, membru al Comitetului parohial. Familia lui Ion Tudor – adică el, capul familiei, apoi doamna Liliana, soția sa, și cei patru copii ai lor – Maria, Despina, Andrei și Mihai – a sosit în oraș în anul 1994. De doisprezece ani canadieni, oamenii aceștia și-au făcut un rost aici, în această țară, deși cei doi soți lucraseră, în România, el la IMGB, iar ea la Energo-construcții București, ca ingineri. „Am simțit că nu ne vom putea crește cei patru copii în condiții cît de cît omenești, în țară era tot mai greu, și atunci am hotărît să emigrăm în Canada” – mi-a spus domnul Tudor. E locul să amintesc de primirea deosebit de călduroasă cu care ne-au întîmpinat acești oameni, de ospitalitatea lor desăvîrșită, de bucuria sinceră cu care ne-au înconjurat în cele două zile cît am stat la ei. La cei 58 de ani ai săi, domnul Tudor e un bărbat încă tînăr, are o față deschisă, e jovial, cu un evident simț al umorului. Iar soția sa, doamna Liliana, îl completează, cei doi soți fiind un exemplu de familie unită, de părinți atenți și iubitori. Toți cei patru copii ai lor și-au continuat școala aici, iar cei mari – Andrei și Mihai, frați gemeni – sînt analiști-programatori, fetele terminînd, amîndouă, facultatea de economie. Băieții sînt căsătoriți, fetele le vor urma exemplul… Andrei e un bărbat de 31 de ani, căsătorit cu Laura și amîndoi locuiesc în Toronto, unde și muncesc. Sînt doi tineri frumoși și culți, foarte prietenoși. Pe Mihai nu l-am cunoscut și nici pe cele două fete. Mihai s-a căsătorit tot cu o româncă și, după puțin timp de la căsătoie, cei doi tineri soți s-au reîntors în România, unde lucrează și locuiesc, Mihai avînd un post foarte bun la Banca Națională, în București. Părinții, ca toți părinții, și-ar fi dorit ca și Mihai să rămînă cu ei, au fost și continuă să fie marcați de acest eveniment, dar au înțeles că la urma-urmei fiecare își hotărăște singur soarta. După trei ani de la sosire, și-au cumpărat această casă; o casă mare, cu cinci dormitoare și living și alte anexe, cu grădină largă unde acești români canadieni au întemeiat o autentică „florărie”, dar și o „fermă” de legume în care cultivă roșii, ardei etc. „Muncim din greu – îmi spune doamna Liliana – dar sîntem plătiți bine, banul, aici, are valoare, ne-am construit, practic, o nouă viață, avem tot ce ne trebuie…”. Prin contribuția lor și a celorlalți români a fost construită, cum spuneam, Biserica „Sf. Ioan Botezătorul”, unde am fost a doua zi dimineață, împreună cu domnul Tudor. Deja veniseră mulți credincioși, aici românii sînt la ei acasă, găsind spiritul țării, de fapt Centrul Cultural în asta își și are rațiunea existenței sale, aceea de a promova valorile noastre românești, cîntecele și dansurile populare, de a-i învăța, pe cei tineri, născuți aici, limba noastră românească. Sînt fericit să mă reîntîlnesc cu părintele Dumitru Ichim, parohul Bisericii – pe care-l cunoscusem cu patru ani în urmă și despre care am scris, el fiind și un important om de cultură, eseist, poet etc. – care, la cei 62 de ani ai săi, chiar dacă a trecut printr-o operație dificilă continuă să slujească, cu pasiune și devotament, Biserica și comunitatea românească din Kitchener. Părintele e originar din județul nostru, e născut la Dărmănești, iar cînd vorbește de locurile natale o face cu multă, multă pasiune, cu dragoste și respect…u blocuri și case ascu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!