Ruleta și luneta

România – curînd un Paradis

Dan PERȘA

Mult-încercatul țăran român, devenit în vremea comunismului „muncitor agricol”, are și acum de înfruntat destule neajunsuri. Intrarea în Uniunea Europeană înseamnă pentru el o nouă planificare a resurselor și producției sale. Deocamdată, ceea ce s-ar putea numi „cota de lapte” le va da unora dintre ei multă bătaie de cap. Lucrurile stau cam așa: Uniunea Europeană dorește să controleze producția românească, inclusiv cea de lapte. Așa că țăranul (numit azi fermier), trebuie să calculeze și să-și planifice pe un an cît lapte va putea livra pentru piață. Desigur, nu oricît, pentru că Uniunea a stabilit o cotă la nivelul României. Această cotă fixă pentru o țară este obținută din însumarea unor cote individuale pe care țăranii-fermieri le obțin de la stat, cota însemnînd de fapt „drept de vînzare a laptelui”. Anul acesta, ei au putut dobîndi gratuit dreptul la cotă. Care nu poate fi depășită, deoarece, depășind cota, prețul laptelui ar scădea. Și atunci țăranii-fermieri ar fi amendați. Cu aproape 300 de euro pentru fiecare tonă de lapte scoasă pe piață în plus față de cota de vînzare pe care au dobîndit-o. Evident, e o restricție aici, una prin care orășenii pot să-și ia adio de la ideea că piața este liberă și se comportă după mult-dorita „cerere și ofertă”. Nu, mecanismele pieței europene sînt atît de bine reglate, fermierul țărilor europene e atît de bine planificat, încît întreaga economie de piață merge ca pe roate, fără urcușuri și coborîșuri. La noi nu e așa. Din mai multe motive. Primul e că la noi nimeni nu i-a ajutat pe țăranii-fermieri să calculeze cam cît lapte ar putea oferi pieței. Și în gospodăriile țăranului român, ca și în micile lor ferme, din pricina unei existențe atît de dezordonate nimic nu e sigur pentru ziua de mîine. Nici producția de lapte. Planificările lor ar putea rămîne doar literă moartă pe hîrtie și se tem să ceară o cotă de vînzare. A doua problemă e că oficialitățile centrale și locale nu i-au informat pe țărani ce va să însemne cota. Cînd aud acest cuvînt, țăranii îl asociază cotelor de tristă amintire din vremea comunistă, cînd erau obligați să dea statului de pomană mare parte din sudoarea frunții lor. Așa încît, peste 500.000 de producători de lapte au rămas pe dinafară. Laptele pe care îl vor da vacile lor va putea fi utilizat doar în familie, sau, dacă țăranul e mai curajos, va fi vîndut „la negru”, unor posibili clienți orășeni. Practic, însă, ca să fie în acord cu legea, ei vor trebui să arunce surplusul. Așa cum și cei care au obținut o cotă de livrare, însă nu și-au apreciat corect oferta, vor fi nevoiți să arunce surplusul. România va fi prima țară care va avea rîuri de lapte. Cînd se va introduce și cota pe miere, vom avea probabil și rîuri de miere. Cît va mai dura, apoi, pînă să devenim Paradisul atît de jinduit de oameni?
Problema e clară. Nu aveam încă structuri economice modernizate care să-și poată planifica producția. Statul nu a reușit să-i ajute pe fermieri să-și structureze „fermele” și, fără asistență de specialitate, țăranii rămîn aceiași oameni pe care îi știm din moși-strămoși. Ei își fac socotelile în familie: cîte guri au de hrănit acasă și, dacă pot și vinde ceva, atunci e bine. Introducerea dreptului restrictiv de vînzare a laptelui devine astfel o adevărată tragedie. Statistic, lucrurile stau cam așa: anul trecut, producția de lapte a României a fost de 5,7 milioane de tone, în vreme ce cota de livrare pe care România a reușit s-o contracteze cu UE este de doar circa 3 milioane tone. E limpede acum că aproape jumătate din producția de lapte a țării se va duce pe gîrlă. Și oare cine e de vină? Asta e rău la noi, că nu poți învinovăți măcar pe cineva. Structurile noastre productive au rămas în primitivitate. Guvernele care s-au perindat la conducerea României nu doar că au ratat orice reformă de structurare și planificare, ci au încurcat și mai mult lucrurile, șovăind – din populism, neștiință și nepăsare, să ia măsurile care se cuveneau, pentru ca acum să ne racordăm la UE. Noi, în loc să ne racordăm, vom fi nevoiți – pentru că avem terasamente de alte dimensiuni – să ne ajustăm din mers unor cerințe pe care nici producătorii, nici ceilalți oameni nu le înțeleg deocamdată. Le vor înțelege românii mai tîrziu, că, de, dă-i românului mintea cea de pe urmă, dar deja e prea tîrziu pentru noi, cei care trăim azi, să mai sperăm la prosperitate. Tot ce ne rămîne e să visăm la prosperitatea generațiilor viitoare, la prosperitatea copiilor noștri. Noi vom trăi, pînă atunci, cu rîuri de lapte și miere.a. Și atun

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!