Pro musica

Jazz – pop

Chiar de cînd Louis Armstrong a introdus calitatea improvizatorică, în lumea jazz-ului s-au ivit controverse asupra faptului că această muzică ar trebui să accentueze accesibilitatea melodică, dar și despre meritele artistice ale acestui gen care și-a făcut un obicei din a utiliza „standarde” pop ca puncte de dezvoltare pentru improvizația de durată, satisfăcînd fanii jazz-ului, care apreciau impredictibilitatea și constanta asumare de riscuri. Totuși, de la perioada big-bandurilor s-a născut tradiția jazz-pop – muzică ce păstrează swingul și calitățile melodice și ritmice ale jazz-ului (ca și armoniile de bază), dar care (ca și pop-ul) se concentrau cu precădere asupra refrenelor memorabile, de obicei cu puțină (sau deloc) improvizație.
La începuturile jazz-ului orchestrele de dans au început să adopte swing-ul ca ritm, ca să țină pasul cu gusturile auditoriului. Grupurile s-au divizat în două categorii: orchestre comerciale – care păstrau cel puțin o ușoară tendință swing, dar respectau melodia – și orchestrele „hot” – care se distingeau prin spații mari acordate improvizației, accentului ritmic și feelingului de blues. Orchestrele comerciale au condus la apariția unor staruri vocale ca Frank Sinatra, Tony Benett și Mel Torme, care erau foarte influențați de jazz.
Dar, cu adevărat, cînd cei mai mulți ascultători se gîndesc la jazz-pop ei se referă la perioada post Rock & Roll. în timpul anilor ’60 două tendințe dominante s-au dezvoltat cu precădere. Prima era de natură lirică, melodioasă, ușor ascultabilă, de pop „jazzy” – promovată de Al’ Hirt – influențat de Dixieland și de Herb Alpert cu tendințe latino. Cealaltă s-a dezvoltat ca un teren de mijloc între funky soul – jazz-ul devenit popular în acei ani – și instrumentiști de soul, ca Junior Walker, Booker T.& the Mg’s, „the Bar – Kays”. în această direcție trioul Ramsey Lewis a repurtat un mare succes în ’65 cu piesa „The in Crowd”; secția ritmică – reconstituită ca Young-Holt Unlimited – a repetat fenomenul în 1969.
După ce fusionul a introdus ritmurile rock și funk în vocabularul mai multor artiști de jazz, jazz-pop-ul a cîștigat din ce în ce mai mult teren, cucerind un public mai mare ca niciodată. Muzicieni precum Chuck Mangione, Spyro Gyra și George Benson au devenit vedetele sfîrșitului anilor ’70, cu amestecul dozat între influențe pop, jazz și rhythm & blues. Puriștii și criticii au deplîns slăbiciunile genului și tendințele explicit comerciale, de succes de casă. în anii ’80 preocupările lor au fost simbolizate de saxofonistul sopran Kenny G., care a vîndut milioane de albume, demonstrînd că jazz-pop-ul instrumental poate rivaliza cu audiențele pop-ului contemporan. în anii ’90 succesul lui Kenny G. a dat naștere formațiunii de smooth jazz- ” jazz catifelat”, care a devenit stil aparte promovat de posturi de radio și accentuînd plăcerea audiției. (Radu CIOBANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!