Mai planificăm?

Am scris și publicat un articol cu acest titlu în cotidianul Opinia, care apărea la Iași, prin primăvara anului 1990. Opinia negativă față de planificarea hipercentralizată, zisă „științifică”, dar modelată după interese macroeconomice sau deduse din fantasmagorice idealuri de facere de bine pentru întreaga suflare românească era deja generalizată, ceea ce a făcut să pară chiar firească reacția negatoare față de orice idee de planificare. Și asta chiar în condițiile în care se cunoștea că Franța a construit capitalismul său cu planuri septenale defalcate pe regiuni de dezvoltare și pe perioade anuale sau trienale. Mai mult, primii germeni de revenire la o economie liberă și descentralizată, de stimulare a spiritului întreprinzător, ca forme ale speranței de mai bine, se sădeau prin planurile de afaceri ale celor care voiau să devină mici sau mari întreprinzători. Așadar, capitalismul era ceva care se planifica – democratic, de la micro înspre macro – dar se planifica…. Pe lîngă arderea/casarea cărților din bibliotecile publice, care nu trebuiau să păstreze nici măcar traduceri (comuniste, desigur) din Aristotel, Platon sau Feuerbach, ca dovadă peremptorie a ruperii definitive cu trecutul (?!), s-a adăugat și renunțarea și la ideea de plan, desigur de natură orientativă și nu imperativă, cum era în diktatură. Dar, pentru mai multă certitudine că se va obține nota maximă la impresia artistică, noii politruci au sacrificat idei, au mistificat adevăruri și au mimat lupta împotriva coercițiilor comuniste.
Desigur, reacția la articolul meu intitulat „Mai planificăm?” a fost aspră și categorică. Poate nu are importanță că semnatarul înfierării mele ca nostalgic comunist (cine mai vrea planificare, dacă nu doar comuniștii!…) era un fost ofițer de securitate (devenit ziarist) însărcinat să continue să aplice arta manipulării și dezinformării. În fond, nu am fost cenzurat, ci am fost doar pus la punct aplicîndu-se principiul „audiatur et altera pars”. Dar mai important (și regretabil) este faptul că dialogul s-a oprit aici, nimeni nemaiîndrăznind să propună folosirea planului ca instrument managerial sau de politici publice. Aș adăuga doar că în orice manual de management din lume prima dintre funcțiile managementului o constituie „planificarea” (previziunea), iar ultima dintre ele este, firesc, controlul. Într-un limbaj mai puțin academic, am sugerat că cele două funcții pot fi considerate ca fiind alfa și omega, începutul și sfîrșitul, capul și coada… Nu trebuie multe exemple și argumente pentru a conchide că tranziția românească a fost una fără cap și fără coadă, fără a planifica în mod clar obiective de atins și fără a monitoriza respectarea angajamentelor asumate. Paradoxal pentru unii, construcția europeană este una eminamente planificată, iar printre instituțiile comunitare se află și cele cu misiune explicită de a elabora variante de planuri, prognoze și previziuni. Printre cele mai recente decizii ale comisarilor europeni este și aceea referitoare la crearea cadrului juridico-instituțional pentru a se ajunge la o piață realmenete unică în spațiul tuturor țărilor membre. În acest scop s-au elaborat deja seturi de măsuri (planuri) pentru omogenizarea pieței de bunuri și servicii pentru transporturi, agricultură, sănătate și drepturile de proprietate intelectuală. Pentru aceasta trebuie puse în operă stimulente și/sau descurajări fiscale, eliminarea protecționismelor la nivel de UE și chiar construirea unor sisteme integrate, funcționale la nivel de Europa. Spre exemplu, piața telecomunicațiilor (îndeosebi telefonia mobilă) este încă o piață care este puternic parcelată de teritoriile statelor naționale. Cred că și cei mai fervenți naționaliști ar prefera să dispară granițele de pe harta telefoniei mobile, granițe care ne fac să plătim dublu sau triplu o convorbire cu un abonat din altă țară. Dacă tot sîntem o piață unică, de ce nu am avea tarife unice la nivel european? Sau, dacă toate țările membre cotizează la bugetul comunitar, de ce nu avem un sistem de sănătate (relativ) omogen la nivel de Uniune?
Se pare că rezistența la ideea de planificare continuă să subziste în mințile multora. Poate chiar în cele ale decidenților de la Ministerul Educației și Cercetării, care nu au găsit de cuviință să introducă un curs obligatoriu (sau măcar unul opțional) de Management la nivel preuniversitar. Prevalîndu-mă de autonomia universitară am introdus în curricumul masterului de Managementul Sănătății un curs de Planificarea Sănătății, curs care, sper, va netezi calea unei abordări mai realiste a discuțiilor și disputelor (excesiv de ideologizate și de populiste) legate de construirea unui sistem eficient de îngrijiri de sănătate.
În esență, planificarea nu este doar o listă de dorințe și idealuri, ci este un instrument managerial de prim rang, un mod de gîndire care ar trebui sădit în mințile viitorilor bacalaureați. Savantul Niels Bohr spunea că „a face previziuni este un lucru foarte greu, mai ales atunci cînd este vorba despre viitor”. Drept pentru care îmi este greu să prevăd cîte decenii vor mai fi necesare pentru ca modul de gîndire axat eminamente pe viitor să devină un lucru firesc și în România. (Liviu DRUGUȘ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!