Recurs la istorie

Reîntregirea românească

• 1 Decembrie 1918 – simbol al voinței politice și al luptei poporului nostru

De-a lungul secolelor și mileniilor, locuitorii spațiului de etnogeneză carpato-danubiano-pontico-nistrean s-au confruntat cu numeroase vicisitutdini ale vremii și vremurilor pentru supraviețuire. Strămoșii geto-daci au plătit scump apărarea ființei de neam pînă cînd – în urmă cu 1900 de ani, puterea imperială romană și-a impus stăpînirea și la nord, dar și la sud de Dunăre. Osmoza rezultată a generat popoare noi, care – stimulate de spiritul romanității – au continuat un nou mod de viață, conform cu standardele cerute de împrejurările istorice. Formațiunile politice-administrative constituite – cnezate, voevodate, principate – s-au interpătruns în baza comunității de neam, limbă, teritoriu, religie, obiceiuri și afinități ideatice. Pentru a fi fost capabile de rezistență în fața greutăților naturale și sociale, astfel de comunități umane au manifestat permanent tendința de unitate: unitate de neam, de popor, de națiune, iar în zilele noastre – o unitate chiar continentală! Fenomenul este cît se poate de firesc și se justifică pentru fiecare etapă istorică luată în parte și pentru toate la un loc.
în condițiile mișcării populațiilor pentru a-și fi găsit, fiecare, un loc tot mai bun sub soare, lucrurile au devenit și mai complicate. Poporul rezultat din osmoza daco-romană – poporul român – a fost confruntat cu tot mai multe tendințe expansioniste ale diferitelor neamuri în procesul valurilor de migrațiuni succesive. Nevoia de unitate s-a impus ca un leit-motiv al existenței sale. într-un atare context istoric, încercările înfăptuirii unității s-au succedat cu rezultate dintre cele mai diferite. Litovoi, Glad, Menumorut, Gelu, Dobrotici, Dragoș, Bogdan – Basarabii, au cutezat să revigoreze năzuința spre unitate. Mircea, Ștefan, Ioan Corvin le-au amplificat, pînă cînd un Mihai Viteazul a demonstrat faptic posibilitatea unirii românilor, deși pentru o perioadă scurtă de timp. Momentele au surescitat conștiința românilor și încrederea în finalizarea idealului comun numai datorită voinței politice unitare a unor conducători temerari și a luptei neprecupețite a poporului român. Ioan Vodă cel Cumplit, Vasile Lupu, Brâncoveanu, Cantemir, Grigore Al. Ghica și alți continuatori ai idealului comun au plătit cu viețile lor, ca și Mihai Viteazul, năzuința lor de unitate și de păstrare a integrității teritoriale românești.
Epoca modernă a ridicat pe culmi și dimensiuni superioare conștiința națională și lupta pentru înfăptuirea unității de neam. Horia, Cloșca și Crișan, Inochentie Micu (Klein), Tudor Vladimirescu, revoluționarii pașoptiști au dat un suflu nou, modern, idealurilor de reîntregire românească. Revoluția română de la 1848, chiar dacă s-a desfășurat în etape diferite și separat în cele trei țări române, a avut cauze, obiective și sarcini asemănătoare. Momentele 1859 – Unirea Moldovei cu Țara Românească a Munteniei sub egida lui Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Dimitrie Brătianu, ca și cel din 1877 – independența absolută de stat a României făptuită sub conducerea încercatului domnitor – devenit apoi rege – Carol I, au deschis orizonturi noi luptei de reunificare și au creat premisele înăptuirii totale a acestui deziderat istoric. „Noi vrem să ne unim cu țara!” – dezideratul românilor transilvăneni de pe Câmpia Libertății de la Blaj, din 1848, se apropia de final. Marile imperii feudalo-absolutiste care se împotriveau – otoman, țarist, austro-ungar – erau spre capătul existenței lor și își încercau ultimele rezistențe. Diplomația românească generatoare de voință politică – chiar dacă în interior mai existau dispute – în spirit unitar, brătienist și axată pe voința de libertate a tuturor formațiunilor politice în plan extern, se transfigurau în implicarea în primul război mondial – 1914 – 1919. Anii neutralității armate și binevoitoare – 1914 – 1916 – au constituit frămîntări și preparative temeinice care s-au soldat cu încheierea de tratative credibile cu aliații, tratative ce garantau sprijinul nedisimulat al reîntregirii naționale.
Nu același lucru s-a întîmplat în ajunul celui de-al doilea război mondial și în timpul acestuia, iar în prezent tratate – precum cel româno-ucrainean și chiar româno-ungar nu au fost făcute în aceeași notă de seriozitate și cu acordare de garanții concrete. Cîtă deosebire între conținutul acelor tratate din urmă cu 90 de ani și voința politică de atunci și cea de astăzi! Spiritul diplomatic românesc a scăzut odată cu voința și calitatea politică a aleșilor noștri de astăzi!
în contextul desfășurării primei mari conflagrații mondiale, la care România a luat parte, al diplomației clarvăzătoare a elitei politice românești și al luptei pline de abnegație a ostașului român, momentul finalizator al reîntregirii se apropia. Pe fondul destrămării Rusiei Țariste, ca urmare a „busculadei bolșevice” din octombrie/noiembrie 1917 și în baza dreptului popoarelor la autodeterminare, invocat formal chiar de către Lenin, românii basarabeni din fosta gubernie țaristă – în frunte cu patrioții de marcă – Pantelimon și Mihai Halipa, Ion Inculeț – s-au constituit mai întîi în Republica Moldovenească Independentă – la 22 ianuarie 1918, iar la 27 martie același an Basarabia – teritoriu al Moldovei românești, care în 1812 fusese încorporat pe nedrept Rusiei țariste -, s-a unit cu România în urma hotărîrii reprezentanților aleși ai populației dintre Prut și Nistru. Consiliul Național pentru Bucovina, în frunte cu George Grigorovici și Iancu Flondor și Ion Nistor – au cerut restituirea părții de nord a Moldovei – Bucovina – răpită în 1775 de către Austria. Chiar Friederich Engels nota, în 1888: „Dacă mâine despotismul din Petersburg ar cădea, poimâine nu ar mai fi în Europa nici o Austro-Ungarie”. Și așa s-a și întîmplat: la 28 noiembrie 1918, Congresul General al populației din Bucovina, întrunit în sala catedralei din Cernăuți, a hotărît unirea Bucovinei cu România. în Transilvania, evenimentele se precipitau pe fondul desfășurării războiului; Consiliul Național Român Central – cu sediul la Arad -, a preluat inițiativa; s-au constituit Consilii Naționale locale și gărzi militare românești. Lideri politici ca George Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu au convocat Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care la 1 decembrie 1918, în prezența a peste o sută de mii de participanți, au hotărît unirea pe veci a Transilvaniei cu România, finalizîndu-se astfel procesul de reîntregire statal-națională. La 15 octombrie 1922, regele Ferdinand I și regina Maria se încoronau regi ai României reîntregite. (prof. dr. Jena CIUTĂ)rei țări române, a avut cauze, obiective și

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!