O sărbătoare „pro forma”

Trăim cu complexul întîrzierii, iar România ni se pare o țară mult prea mică și mult prea săracă pentru a ne putea oferi posibilitatea afirmării. în afirmația noastră uităm că România nu a fost mereu așa „mică”, iar în războiul cu Austro-Ungaria armata română a avut 250.000 morți. După un război susținut (1916-1918), visul național de unire s-a fructificat la 1 Decembrie 1918, în cadrul Marii Adunării Naționale. Aici s-a decis unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Lucian Blaga spune: „în ziua aceea, am cunoscut ce înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv”. După 188 de ani de la Unire, nu numai că ne-am pierdut entuziasmul, dar am ajuns să considerăm 1 Decembrie doar o zi liberă. Pentru noi, tinerii, sentimentul patriotic este mai mult o caracteristică literară, decît un sentiment concret, materializat în concepțiile noastre. în timp ce tinerii americani au un adevărat cult al drapelului, imprimîndul-l pe haine, pe ghiozdane și „îmbrăcîndu-și” casele în steagul american, noi ne ferim cît putem de Drapelul Românesc. Un alt paradox este opoziția între originea noastră latină și negarea valorilor naționale. Pentru romani, „pietas” (credința față de zei, familie și celelalte persoane), alături de „fides” (lealitatea fața de stat) erau considerate metavalori. Acest sistem axeologic a asigurat măreția Romei și creșterea organică a puterii ei. Noi ne-am dori o țară bogată, prosperă și necoruptă, fără un aport personal. Preferăm cu toții să devenim „refugiații” țărilor europene, decît să ne mobilizăm pentru „reconstrucția României”. (Silvia URSU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!