Ascensiuni duhovnicești

Moralitate și spiritualitate în Liturghia Ortodoxă

• Morala creștină și etica filosofică n Urcușul duhovnicesc al creștinismului n Viața în Hristos

Moralitatea a reprezentat dintotdeauna una dintre cele mai controversate teme ale gîndirii umane și aceasta nu pentru că necesitatea sau aplicabilitatea ei se cereau demonstrate, ci datorită faptului că originea și fundamentarea lor sînt de natură divină.
A trecut mult pînă cînd omul a putut face acea nefericită distincție între „morală” și „etică” dar, odată făcut acest pas, modul de raportare a omului la realitate nu a mai fost același. Din acel moment omul a început să-și construiască un sistem propriu de conduită care să îi justifice unele dintre acțiunile sale care nu erau conforme nici cu menirea lui preoțească și nici cu demnitatea lui de împărat al creației. Totul a plecat de la modalitatea de fundamentare a acestui sistem care își permite să neglijeze voia dumnezeiască infailibilă și în locul ei să instaureze rațiunea omenească, cu limitele și erorile sale.
Principiile eticii se fundamentează pe autonomia omului, pe independența lui în raport cu Ființa Transcendentală, Ființă pe care a ajuns, chiar, să o conteste. în schimb, învățătura morală derivă din credința omului în Dumnezeu, iar conținutul ei exprimă voia Lui. Din această cauză, morala îi este superioară eticii și transpunerea ei în viața de zi cu zi este mult mai dificilă întrucît, în cazul eticii, instanța care sancționează faptele noastre este reprezentată doar de rațiunea și sentimentul uman, care pot greși, în timp ce – în cazul moralei, forul de evaluare este Dumnezeu Care nu greșește niciodată și nu lasă nimic nepedepsit.
Cum s-a ajuns aici? Simplu! Omul „a iubit mai mult întunericul decît Lumina” (In.1:19) și a crezut că legea morală a fost dată de Dumnezeu ca o barieră în calea dezvoltării sale. Nimic mai fals, pentru că moralitatea nu are caracter coercitiv, pentru că nu îi interzice omului nimic care este în conformitate cu natura și cu scopul creării lui, ci ea este o veritabilă modalitate de împlinire a umanului, una adevărat ghid de conduită spre comuniunea cu Dumnezeu. Sfatul Treimic al creării speciale a omului: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră…” (Fac. 1:26) este semnificativ în acest sens, pentru că ne arată posibilitatea și misiunea omului de a atinge virtutea și a progresa pe calea asemănării cu Creatorul. Primul om era chemat, după Sfîntul Maxim Mărturisitorul, să reunească în sine întreaga creație; el trebuia să realizeze unirea desăvîrșită cu Dumnezeu și, în același timp, să confere întregii creații starea de îndumnezeire.
Omul a fost făcut din trup și suflet și de aceea el este capabil de moralitate și spiritualitate. Moralitatea creștină ortodoxă, deși presupune valorizarea unor succesiuni de acțiuni practice, eforturi de voință și de responsabilitate, vizează un scop spiritual: eliberarea omului de păcat (și de moarte) și unirea lui cu Hristos în viața veșnică. Astfel, știind că Dumnezeu Se „ascunde” în poruncile Sale, observăm că valoarea centrală a moralității creștine este Binele suprem, reprezentat de Sfînta Treime, la care se raportează viața creștinului. în acest punct, moralitatea se întîlnește cu spiritualitatea (reprezentînd tot ceea ce e legat de suflet, de evoluția lui spre unirea cu Hristos).
Spiritualitatea creștină ortodoxă nu e doar un ansamblu de idei care privesc spiritul, ci ea „înseamnă viața de comunicare a creștinului cu Hristos și în Hristos, trăirea în Hristos și conștiința prezenței și lucrării lui Hristos”. Astfel, reținem aspectul esențial al spiritualității în centrul căreia se află Dumnezeu ca Treime de Persoane și persoana umană, anume că „spiritualitatea ortodoxă urmărește desăvîrșirea celui ce crede în Hristos, din participarea la viața divino-umană prin unirea după har cu El și întipărirea tot mai deplină de chipul umanității Mîntuitorului Hristos plină de Duhul Sfînt. în acest context, spiritualitatea se dovedește tot mai cuprinzătoare, mai bogată, înglobînd roadele faptelor care definesc moralitatea. Ele converg către același țel, însă spiritualitatea, ca viață trăită în Hristos, se află pe o treaptă mult mai înaltă decît moralitatea. Desigur, însușirile care la un loc formează în om spiritualitatea s-au slăbit prin păcatul originar, dar nu s-au stricat de tot. Chipul lui Dumnezeu din interiorul ființei umane a fost restaurat de Fiul lui Dumnezeu și o dată cu această reînnoire a apărut, din nou, necesitatea apropierii omului de Dumnezeu, a unirii cu El, a atingerii desăvîrșirii. Pentru a ajunge la desăvîrșire, creștinul trebuie să treacă prin mai multe stadii ale progresului spiritual, însoțite de eforturi ascetice. Primele trepte ale evoluției duhovnicești sînt cele care țintesc eliberarea de păcat. După Sfîntul Apostol Pavel acestea sînt: chemarea, alegerea și unirea cu Dumnezeu, trepte pe care Sfîntul Ioan Gură de Aur le completează cu detașarea de cele trecătoare (Omilia la Epistola către Romani 3,4), stăpînirea de sine (Omilia la Geneză 23, 5) și iubirea. Potrivit Sfinților Părinți, urcușul duhovnicesc presupune următoarele trepte: purificarea – ce se obține prin practicarea virtuților; iluminarea – prin care omul devine mai clarvăzător asupra scopului vieții și a felului cum trebuie trăită viața (iluminarea se obține cu ajutorul harului) și unirea cu Dumnezeu, care este o treaptă superioară existenței creștinului.
Desăvîrșirea creștină prin lucrarea harului lui Dumnezeu, prin asceză și eforturi personale, nu e un scop în sine, ci are în vedere mîntuirea omului prin unirea cu Domnul Iisus Hristos. Evoluția omului către Hristos cere o spiritualitate adîncă (viața în comuniune cu Hristos) și o moralitate ireproșabilă. Acestea două se îmbină desăvîrșit în cadrul Sfintei Liturghii prin împărtășirea cu Hristos, care este „o premiere și o încununare a unor eforturi și nevoințe ascetice prealabile și punctul de plecare al împărtășirii duhovnicești cu Hristos, prin ascultarea și împlinirea Cuvîntului Său și a tuturor poruncilor Lui, precum și prin rugăciune multă, prin care se pun în lucrare darurile primite și conștientizăm prezența lui Hristos și noi și ne unim cu El moral și mistic, nu numai sacramental”. De aceea, se cuvine să revenim la Sfînta Liturghie și să insistăm asupra valorii ei morale și spirituale. Unirea cu Dumnezeu în Hristos este scopul săvîrșirii acestei slujbe, iar acesată unire are și o însemnătate morală supremă: ea ne obligă la asemănarea cu Dumnezeu însuși prin îndeplinirea imperativului pe care Mîntuitorul îl pune pe frontispiciul vieții tuturor credincioșilor: „Fiți desăvîrșiți precum și Tatăl vostru cel ceresc desăvîrșit este” (Mt.5: 48). (Pr. prof.dr. Constantin LEONTE)op spiritual: eliberarea om

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!