Schimbarea la față

Eterne și fascinante…

• „A lua caimacul” la „paștele cailor”…

După ce, „dragii mei”, data trecută, în fila de dicționar al „vechiului și înțeleptului” grai românesc ne-am oprit, între altele, și la cuvințelul „cacealma”, invitîndu-vă a ghici care-i cel mai tare „cacealmist” dintre „jucătorii” din peisajul autohton atît de original democratic, zic să ne continuăm cărarea printre vorbele cu tîlc și parfume anume ce ne-au fost dăruite de bunii și străbunii cugetării noastre… „eterne și fascinante”!
CAIMAC… – după ce, morți – copți, i-am scos din istorie pe ăia dinainte de „evenimente”, monștrii, siniștrii care „au luat caimacul” – adică partea cea mai bună! – din puzderia de „fierturi” și alte „substanțe” nutrite de prea-darnicul pămînt al „scumpei noastre patrii”, iată, să vezi și să nu crezi (ba să crezi!), de aproape două decenii încoace a proliferat o nouă promoție de… „caimacani” care au văduvit biata țărișoara noastră de „caimacul” cel mai bun, de vlagă și de măduvă, și-au pus de niște averi de-ți stă ceasul, nu alta! Săraca noastră țară bogată se fălește, pasă-mi-te, azi, cu bogătani și tot soiul de căpătuiți în stare a concura pe marii nababi ai terei, dar și cu o sărăcime lucie care în loc de „caimac” toarnă în ea „zer” și „poșircă” de-i ghiorăie mațele de foame! Alo, Departamentul Anticorupție?! Ce faceți, mai preacinstite fețe, ori ați dat și voi de
gustul caimacului, și nu vă-ndurați a face dreptate?!
CAL, CAI… – de la cai, cetățeanul „homo sapiens” (simplu, de rînd, de onoare, turmentat, neturmentat, locuitorul cetății ori al „polisului”, poftim, și politicianul, că și ăsta-i muritor!) a luat datul cu copita (de plăcere sau la rigoare), hamul, șaua (de pus unii pe alții, de regulă „numai unii” pe „toți alții”, în fond aceiași… „alții”!), zăbala, ceaiul de coada calului, un anume fel de „a-și face sunet”, sintagmele „a munci cît un cal”, „cal de povară”, „cal de curse” ori atît de profitabilul „cal troian” utilizat la subminarea din lăuntru a citadelelor altminteri inexpugnabile (operație cu atît mai eficientă cînd „calul” e „iapă” și se plasează între „armăsarii” politici din tabăra adversă…); apoi „calul de dar”, ce nu trebuie căutat în dinți, mai ales cînd individul e „cal putere” (și asta cu două tăișuri: unul că energia-i din ce în ce mai scumpă, și doi: cu puterea nu-i prudent să-ți faci de lucru). Ce ne-am face fără cîte-un „cal de bătaie” (călărit de „aleșii” noștri funcție de cum bate vîntul (și, evident, interesele de partid și de stat…) sau bunul „cal de poștă” (ar mai ajunge ea, corespondența noastră la timp la destinatar?! – ar ajunge la „paștele cailor”, cum se întîmplă, de altfel, cînd în loc de „cai de poștă” se recurge la „recomandatele expres”!). Sau și-ar mai face cîrciumarii (inclusiv ăia de la „Golden Șpriț”) planul fără butoaiele, nenumăratele, băute la botul acestui pașnic ierbivor, „botul calului” (butoaie băute și de tot soiul de măgari)?! Și de n-ar fi șaua, ar mai pricepe ea, iapa, ce se petrece în herghelia terestră?! Și ăia care cînd le dai le fată iapa și cînd le ceri le moare mînzul… Bietele animale! Și caii verzi de pe pereți la cîte nu-s buni! Mai puțin caii rîioși (se potrivesc și ăștia cu copacii scorțoși). Cotidian facem uz de cravașă (că bătaia-i ruptă din rai nu doar pentru cai). în anii cînd ne-au călărit cum au vrut geambașii ăia, ni s-a servit în loc de cafea-cafea „nechezolul” (un soi de amestec de orz și „calule de ce nu mănînci pietre”, că nutrețul era cu ciubote de culoare „roșie” și se distribuia exclusiv la gloabele cu stea în frunte…). Mai demult, un rege din „perfidul Albion” era dispus să-și dea regatul întreg pentru un cal (asta pentru că era la anaghie; cal însă n-a avut cine să-i dea, a fost bătut ca la poliție, și s-a dus în vorba aia a calului, noroc de apucăturile lui Shakespeare, care scria piese de teatru, că majestatea sa ar fi sfîrșit-o ca chițigoiul pe baliga vacii, într-un profund anonimat…). în fine! O iapă și un armăsar sînt exemplare umane demne de toată lauda; ar vrea el țînțarul s-ajungă armăsar ori cel puțin „calul popii” s-o bîzîie o țîră pe coana preoteasă… Ferească-te Domnul de „calul dracului” (adică de hoaște și babornițe gata oricînd a face din cal măgar). Să mai mulțumim rasei cabaline pentru opereta „La Calul Bălan”, uvertura „Cavaleria ușoară”, ca și pentru trista comedie „Omul cu mîrțoaga”, cu care ne-a potcovit pentru eternitate… (Calistrat COSTIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!