Niște bătrîni

Eugen VERMAN

E joi și, vorba lui Mitică Chiribici, e sărbătoare mare – „intrarea țăranului în oraș”. Așa-mi spune prietenul meu din Buhoci, fost tipograf, stereotipar, timp de peste trei decenii, la Tipografie, în Bacău, acum pensionar, agricultor, adică „fermier”, cum ține el să accentueze, cu un zîmbet care-i cuprinde pînă și… urechile: „M-am întors de unde am plecat, adică la agricultură… Muncim, și eu, și nevastă-mea, și fetele ca să avem ce mînca. Mai iau și pensie și ne descurcăm binișor. Mai vindem cîte ceva și la tîrg, că joia, mort-copt, sînt în piață, doar e sărbătoare pentru tot țăranul care se respectă…”. Mitică Chiribici – cu care am fost tovarăș de muncă, eu scriam articolele și el mi le tipărea – s-a „respectat” azi, tocmai a vîndut o gîscă, „era tare galeșă și nevastă-mea mi-a zis du-te, bă, și-o prinde și vezi cît o să iei pe ea, și eu am prins-o și am dat-o chiar aici, la capul podului de peste Bistrița, unui țigan care n-a mai lăsat-o din mînă, deși se mai strînseseră cîțiva tîrgoveți, acum e mare lucru să se cumpere o pasăre vie, că vine acuși Uniunea Europeană și adio!…”. Și iar zîmbește și urcă pe bicicleta cu care a făcut naveta în anii aceia cît a fost muncitor calificat și pleacă, spunîndu-mi „la revedere”, înțelegînd prin asta că, musai, o să ne revedem…
În piața mare, pe un colț de masă, o țărancă și-a expus „mărfurile”, adică cinci mături, zece mănunchiuri de sunătoare și zece pungi cu boabe de cătină. E Catinca Albinuța, din „Prăjăști – Traian” – cum îmi spune, „știți, obișnuința, că Traianul e mai cunoscută comună, decît Prăjăștiul nostru care abia s-a reînființat comuna”. Ecaterina, că așa-i pe certificatul de naștere, a muncit toată viața la fostul ceape, la grădina de legume, „acolo, în capăt, cum ieși din sat, iar bărbatu-miu, Vasile, a fost tractorist, he, he, tractoriștii erau la mare cinste și căutare, acum a schimbat tractorul pe căruța cu cal. Că norocul nostru e că avem cal și căruță, că altfel am muri de frig în casă, știi mata că o căruță cu lemne de foc a ajuns la patru milioane?, de unde să știi, că ești tîrgoveț…!”. „Marfa” e din „producție proprie”, măturile le face ea cu Vasile, cătina e de pe malul Siretului, „tare greu se mai strînge, dar merg și fetele”, iar sunătoarea e de astă-vară, „uscată la umbră, pe ziar”. Da, au și două hectare de pămînt, „noi le lucrăm, dar a rămas mult pîrlog, se zice că după ce intrăm în UE cei care lasă pămîntul pîrlog o să fie amendați, da’ de unde o să dea amenda oamenii, că-s săraci lipiți pămîntului!…”. A făcut opt copii, dar „acum îs bătrîni și ei”, numai unul e plecat din sat, în Italia, restul muncesc pămîntul, sînt, adică, fermieri aici, în sat.
Azi e destul de frig, ceața pare că vrea, cu tot dinadinsul, să domine la nesfîrșit orașul, în dosul pieții doi bătrîni, moș și babă, vineți la față și rebegiți, mănîncă, mai bine zis molfăie cu gingiile dintr-o bucată mare de mămăligă veche și niște halva. Îi privesc, două „jucării stricate”, vorba lui Minulescu, și-mi zic, în gînd, foarte contrariat, că-și fac și ei o poftă. În vară am mai văzut bătrîni, de la țară, mîncînd pîine cu… înghețată! Acum e decembrie, înghețata nu se mai produce, că n-o ia nimeni, în schimb halva se găsește în magazine. Îi privesc, sînt îmbrăcați cu sumane sărăcăcioase, iar în picioare poartă cizme de cauciuc. Pe vremuri, un fost coleg de redacție era obsedat de cizmele de cauciuc, despre care avea o părere de neclintit: „Astea au distrus parfumul satului nostru ancestral”, așa spunea fostul meu coleg. Mi-am amintit de vorbele lui privinu-i pe cei doi țărani români cu cîtă poftă mîncau mămăligă cu halva… pîine cu… înghețată! Acum e decembrie, înghețata nu se mai produce, că n-o ia nimeni, în schimb halva se găsește în magazi

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!