Jurnalul ujnui outsider

Fetița cu chibriturile

Ioan NEACȘU

Îmi amintesc de Crăciunul copilăriei mele. În casă era cald și mirosea a gutui și a zahăr ars. Focul din sobă arunca lumini fantastice pe globurile pomului. Mămica lua cu cleștele un tăciune pe care punea o felie de zahăr cubic. Așteptam să termine acest adevărat ritual, deoarece știam că felia de zahăr caramelat urma să o savurez eu, în timp ce ascultam povești din cartea lui Hans Christian Andersen, sau mă amuzam încercînd să inventez dialogurile dintre personajele unei cărți de benzi desenate cu Mickey Mouse apărută la Editura Hachette și din care mămica îmi citea în franceză, lăsîndu-mă să ghicesc sensul cuvintelor. Mi-a rămas în suflet mai ales povestea care trebuia citită obligatoriu în noaptea de Crăciun, „Fetița cu chibriturile”, poveste pe care o ascultam cu înfrigurare, simțind un oarecare sentiment al vinovăției pentru pacea, căldura și belșugul în care trăiam. Povestea fetiței care era nevoită să vîndă chibrituri pentru că era săracă, povestea fetiței care a murit în noaptea de Crăciun încălzindu-se la flacăra plăpîndă a unui chibrit mă intriga mai ales prin finalul sublim, cînd flacăra se transformă într-o mare lumină în care fetița își întîlnește bunica, pe care o iubea, o lumină suprafirească. Deci sărăcia nu este mizerabilă, sordidă, există o doză de sublim în soarta celor săraci.
A venit comunismul, cu răsturnările absurde și criminale care au dus la pauperizarea unui întreg popor. Am cunoscut eu însumi cea mai cruntă sărăcie, mai ales în anii de liceu. Nu m-am gîndit însă pînă acum că raportul dintre sărăcie și bogăție este unul mai ales spiritual, că are dreptate Iisus Hristos cînd spune: „La ce-i folosește cuiva toată bogăția lumii, dacă sufletul și-l pierde?”. Fetița cu chibriturile din basmul lui Andersen este destul de greu de găsit printre săracii de azi, cum este destul de greu de găsit bogatul milostiv. Chiar și creștineasca pomană nu se mai poate face cu sensul ei spiritual atît de adînc. În satul românesc s-a dat pomană pentru pomenirea morților dintotdeauna, dar în sat nu existau cerșetori, creștinii își dădeau pomană unul-altuia, pomenindu-i cu pioșenie pe cei duși în altă lume. Acuma primăria pune gardienii să gonească oamenii care cerșesc în fața bisericilor, fără să înțeleagă faptul că ei fac parte din ritual. Nu trebuie lăsat cineva cu mîna întinsă nici cînd cere, nici cînd dă, spune Sfînta Scriptură. Îmi amintesc de o întîmplare povestită de Ion Rotaru, care a plecat zilele astea dintre noi, Dumnezeu să-l odihnească în pace!, despre poetul Vasile Voiculescu: stătea Poetul într-o zi la ușa unei biserici din București și, cum arăta cam ponosit și cu barba lui mare – abia ieșise din închisoare – o creștină s-a apropiat de el și i-a dat de pomană. El a primit cuviincios darul, a mulțumit lui Dumnezeu, iar femeia a plecat în drumul ei, fără să știe că a vorbit cu unul dintre marii noștri poeți! Milioanele de oameni săraci care nu se mai pot redresa după urgia comunistă așteaptă pomană de la stat. Pomana, dintr-un ritual cu semnificații spirituale a devenit monedă politică. Domnul Mircea Geoană, într-un elan propagandistic penibil, spunea că ne trebuie o Republică Social(is)ă! Promite chiar că partidul său, dacă va ajunge la putere, va face din protecția socială obiectivul său central. De ce? Ca oamenii să stea mereu cu mîna întinsă nu din motive spirituale, ci doar economice? Sărăcia este foarte ușor de manipulat politic. Eu l-aș admira pe domnul Gigi Becali, de exemplu, dacă ar da milioanele de dolari pentru case și biserici, pentru ajutorul sărmanilor, fără să spună cine-i autorul binefacerilor.
Boschetarii care blochează spitalele, transformîndu-le în instituții de protecție socială, hoții și bețivii din ghetourile Capitalei, dar și din alte orașe, ba chiar și din sate, copiii vagabonzi sau fetele de vînzare sînt foarte departe de fetița cu chibriturile! Domnul Mircea Geoană ar trebui să știe că unul dintre primii socialiști români, doctorul Ștefan Stîncă, și-a dat doctoratul cu o lucrare despre „mediul social ca factor patologic”. Sărăcia rămasă de pe urma regimului comunist nu are sublimul fetiței cu chibriturile. Ea este sordidă și mizerabilă, este un „factor patologic” și trebuie tratată ca atare, cu soluții fie și socialiste, dar nu trebuie exploatată politic! vino

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!