Ca la noi, la nimenea!

învață de la alții!

* Pseudojurnal canadian de călătorie * Vînătoarea și pescuitul pe malurile Pacificului (2)

Valeriu TRAIAN

Mărturisesc de la început că nu mă interesează cîtuși de puțin nici una dintre cele două îndeletniciri pentru care unii dintre semeni se pasionează pînă la viciu. Culinar, da. Devin gurmand atunci cînd e vorba de a servi pește, sub orice formă ar fi el preparat. Mai puțin vînatul. Poate și pentru că ocaziile au fost cu totul întîmplătoare.
Revenind la ocazia care mi-a sugerat subiectul articolului trecut – la protecția mediului abordată de domnii Victor Mitocaru și Aurel Popescu, aș spune din perspectivă turistică și de d-l Cătrălin Rang de pe poziția omului de știință, mă gîndesc că este un moment potrivit de a împărtăși cîteva informații pe care le-am aflat într-o recentă călătorie în Canada. Grija pentru mediu în această țară este o adevărată religie. Mai întîi, educația de la vîrste fragede; apoi, legislația, care oferă veritabile călăuze de comportament în mediul natural. Lăsînd la o parte faptul că în orașe parcurile și locurile de agrement sînt la fel de multe cum sînt la noi stațiile de taxiuri, unde domnește o curățenie desăvîrșită, în ciuda faptului că mulțimea se întrece în a folosi toate instalațiile existente și este o vînzoleală de nedescris, că tonetele oferă mii și mii de produse ambalate, se consumă – nu glumă, nu vezi nicăieri vreun ambalaj aruncat. Pe cînd la noi există o așa grabă de a arunca pe unde se nimerește ambalajele, încît unii – chiar dacă sînt în preajma unor coșuri de gunoi, pe care în ultima vreme primăria le-a plantat cam la tot locul -, tot pe stradă sau pe trotuare le aruncă.
în zonele de agrement din afara localităților te întîmpină panouri dispuse la locuri vizibile cu recomandări de a păstra curățenia, liniștea, de a te simți ca acasă, contribuind ca și semenii să se simtă la fel, dar și cu rugămintea ca în locurile publice să nu se consume băuturi alcoolice. Ce-ar fi să-i spui băcăuanului care merge la Gherăești, la iarbă verde, anume spre a polua cîțiva metri pătrați, să nu consume alcool?! Nu numai că te-ar înjura de mamă. Dar ca să atragă atenția vitejiei în ale băuturii ar lua cu el și cutia cu manele, pentru ca poluarea să fie totală.
Canadienii nu decupează brazde de iarbă – cum spunea d-l Popescu că fac nemții, din simplul motiv că în toate locurile unde ies oamenii la picnic sînt mese cu bănci pe ambele laturi, iar la capătul fiecărei mese este montat un suport metalic pe care omul să-și pună grătarul și butelia de gaz. Această imagine iar m-a făcut să-mi amintesc de lucrurile de acasă. Acele mese, multe la număr, sînt fixate în postamentul de beton sau doar prinse în grinzi de lemn, astfel că patru oameni le pot așeza cîte două sau trei, cap la cap, dacă grupul este mai numeros. Acolo stau și ziua și noaptea. Nu le vandalizează nimeni, dar să le care acasă!! Aș avea curajul să pun rămășag că dacă primăria băcăuană ar pune cîteva astfel de mese în parcul Gherăești, să zicem sîmbăta, duminică n-ar avea nici d-l Popescu – reprezentantul Primăriei, pe ce să-și așeze tacîmul. Inutil să vă mai spun că nu simți nici o adiere de mirosuri de la cele firești nevoi omenești. Nu există loc, oricît de izolat, care să nu aibă cabine sanitare cu apă curentă, cu instalații de spălat și uscat, cu hîrtie igienică și prosoape de șters pe mîini. Și încă o dată pentru „turiștii” noștri: toate sînt intacte și funcționează.
După acest ocol… intecontinental și interstatal – sper de luare-aminte, să vă spun ceva și despre pescuit. Din grupul cu care ieșeam de fiecare dată la plimbare, fie pe lacuri, fie pe malurile Pacificului, era un tînăr extrem de simpatic și împătimit pescar, cu acte în regulă. De la el am aflat că ai voie să prinzi pești doar de o anume dimensiune, de peste 40 de centimetri în lungime; în zonă se pescuiau somoni. Dacă peștele prins în cîrlig nu are dimensiunea legală, acesta este trimis înapoi în sînul naturii-mamă. Ca pescar autorizat, în picnic ai voie să-ți oprești doar două exemplare. Unul – să-l consumi pe loc cu amicii, iar al doilea să-l duci acasă. Dacă vrei să-i pui la frigare pe amîndoi, nimeni nu te oprește. Ideia ce stă la baza acestei reglementări este aceea de a nu se goli balta de pește. Și slavă Domnului, dacă nici Canada nu are bălți, apoi nu știu unde or mai fi fiind prin alte părți!
încă ceva cu privire la pescuit: dacă prin cine știe ce întîmplare peștele este agățat de burtă sau de vreo aripioară, în afară de gură, este scos din cîrlig și lăsat la vatră. Pescuitul la undiță – pentru că amatorii sau sportivii au voie numai la undiță -, nu este admis decît dacă peștele vine singur la momeala din undiță și dacă a prins cîrligul cu gura. Aviz amatorilor!
Pacificul cunoaște fenomenul de flux și reflux. Cînd apele se retrag, pe plajă rămîn crabi, stele de mare, scoici. Lumea se duce, la ia în mîini, le studiază, le admiră și apoi le aruncă în apă. Am văzut vînători (ca să nu le spun pescuitori) de crabi. Cu niște cuști din bare metalice. Cu o deschizătură mai mare deasupra. Cu momeli speciale bine prinse cu o sfoară rezistentă. Aceste cuști se lansează la apă, numai pe ocean, iar cînd se scot e un adevărat specatcol să vezi cum din cușcă se duc unul cîte unul crabii care pot ieși prin gratiile cu dimensiuni cam de 10 pe 10 centimetri. în cușcă rămîn doi-trei sau chiar nici unul dintre crabi. Cunoscînd firea și comportamentul alor noștri, nu știu cîți dintre aceștia ar lăsa prada să se întoarcă în abisurile lichide.
Cu vînătoarea e ceva mai comlicat, astfel că o lăsăm pe altă dată…la locuri vizibil

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!