„Domnișoara” Petronela

Eugen VERMAN

Sînt, cred, vreo trei-patru săptămîni de cînd nu m-am mai întîlnit cu „domnișoara” Petronela. Zilnic o vedeam pe aici, prin zona pieții – mică și slabă, îmbrăcată sumar, tremurînd și de frig, și de emoții – loc preferabil pentru „misiunea sa de familie”. Da, așa mi-a zis prima oară cînd am întrebat-o ce face pe aici, de cine se ascunde, și ea mi-a răspuns, pe un ton sigur, de om adult cu mare experiență de viață: „Sunt în misiune de familie”. Fapt ce m-a cam intrigat, după ce am aflat că n-are mai mult de nouă ani și că-i elevă în clasa a treia primară. „Cum – am continuat eu tot cu o întrebare – ce cauți pe aici, acum n-ar trebui să fii la școală…?” „Da, ar trebui, zice ea, privind în jos cu un anume sentiment de rușine, dar nu merg la școală… Abia am venit în oraș, noi suntem de la țară, din județul Vaslui, mama și tata lucrează, acum, aici, n-avem încă unde locui, stăm la un frate de-al lui tata, și nu m-au mai înscris la școală… La școala unde am învățat eu eram cea mai bună din clasă”, mai spune ea, de data asta, vizibil, cu mîndrie! Cînd ne vom stabili definitiv, o să merg mai departe, în clasa a treia…”. în timp ce-mi spunea toate astea am privit-o mai atent; se vedea pe chipul ei că era obosită, iar cearcănele mari, negre, îi puneau și mai mult în evidență ochii albaștri, limpezi, de copil; și se mai vedea că nu prea era hrănită, în dimineața aceea – a mai adăugat, mîncase o felie de pîine cu halva… Nu mai întind vorba și mă întorc la „misiunea ei de familie”, lucru ce aveam să-l constat după desele întîlniri cu „domnișoara”, căci așa m-am adresat ei de la început, spre bucuria ei fără margini, pentru că eu locuind chiar în zona pieții, vrînd-nevrînd o întîlneam aproape zilnic. Purta, cu ea, o sacoșă mare, din rafie neagră, în care ducea, ca pe ceva tare de preț, colile de hîrtie albă. Pachete de cîte zece coli erau așezate, cu grijă, în acel obiect soios și neverosimil de mare, aproape cît un sac, iar copilul acesta slăbuț, bicisnic, abia îl ducea… Cu timpul, i-am cunoscut și părinții. „Locul lor de muncă” erau trotuarele din preajma pieții celei mari a Bacăului, ei vindeau hîrtia, zece mii – zece coli, am cumpărat și eu odată, de la mama ei, o femeie tare slabă și tare pricăjită, de acolo scoteau niște bani, după ce plăteau, bineînțeles, mai înainte, marfa, la preț mai mic, „procuratorului”. Cît le rămînea, nu știu, că nu puteam să-i întreb, după cum nu știu nici de unde „făceau rost” de marfa cu pricina. Petronela era un fel de „magazie ambulantă”, după ce terminau de vîndut colile de hîrtie, părinții știau unde s-o caute și să se aprovizioneze. Ce mă întrista pe mine cel mai mult era că, zile și luni de-a rîndul, copila aceasta, „domnișoara Petronela”, nu făcea decît această treabă. Am mai întrebat-o de cîteva ori cînd va merge la școală, iar ea, tot cu ochii în jos, mi-a răspuns că îi e dor de școală, dar „deocamdată nu merge”. Iar după o vreme am observat că a început să mă ocolească, deși – uitasem să spun – la fiecare întîlnire îi dădeam cîte o bancnotă „pentru bomboane”, cum îi spuneam. Se vede că îi era rușine. Știa ce o s-o întreb…
… Zilele trecute l-am întrebat pe unchiul ei, fratele lui taică-su, ce-i cu Petronela de n-o mai văd. „Au plecat la Bîrlad. Piața, aici, s-a stricat…”. L-am lăsat pe om să-și vadă de treaba lui. Acum, parcă-mi lipsește ceva. Mă gîndesc la Petronela ca la o nepoțică. Oare ce o să-i hărăzească viitorul? Șansele ei sînt atît de neînsemnate! Mă liniștesc, însă, spunîndu-mi, dintr-o experiență aș zice proprie, că Cel de Sus o va ocroti, așa cum a făcut cu atîția și atîția copii de altădată…r de munc

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!