Comunicarea la români (I)

Comunicarea între indivizii umani, între persoane care au aceleași preocupări, și nu numai – este extrem de importantă în stimularea creativității, a cunoașterii, a rezolvării diverselor probleme, a cunoașterii reciproce, și de sine. Nici o operă științifică, literară, artistică nu-și găsește sensul în a fi cunoscută, receptată, dacă nu este comunicată și altora – mai ales într-un mediu adecvat. O carte citită dar „necomunicată” este pe jumătate citită.
Comunicarea este esențială ca exercițiu al Libertății – și ca exercitare a libertăților umane. într-un regim totalitar și dictatorial, comunicarea este redusă la minim – și invers: într-un regim democratic, comunicarea se dezvoltă în toate aspectele ei. în timpul regimului comunist românesc, comunicarea dintre oamenii obișnuiți, dar în special dintre membrii dedicați meseriilor, profesiilor, pasiunilor comune – a avut cel mai mult de suferit. Comunicarea, în regimul amintit, era strict controlată, manipulată și… înregistrată, transcrisă, etc. Partidul Comunist și Securitatea vedeau în comunicarea dintre indivizi un pericol permanent, o amenințare la adresa lor. Și aveau dreptate, din punctul lor de vedere. Cu timpul, întreaga societate românească, a învățat cum să NU comunice. Securiștii înșiși știau cel mai bine cum să nu comunice între ei. Oamenii obișnuiți se limitau din ce în ce mai mult la discuții banale, lipsite de orice importanță. Scriitorii, intelectualii în general – oameni pentru care comunicarea este vitală – se întîlneau tot mai rar unii cu alții, iar cînd se întîlneau, discutau tot fleacuri, sau despre chestiuni strict personale. A discuta doar „despre fotbal și despre femei” era o „afacere” bună: te ferea de urechea Securității. Cînd, cineva dintre rude, prieteni sau cunoscuți – mai mult sau mai puțin întîmplător – deschidea în discuție un subiect cu caracter social, politic, artistic, filozofic – imediat era bănuit de către ceilalți, că respectivul ar putea fi un „provocator” sau un „turnător”. Replicile de genul: „nu mă interesează subiectul”, sau „hai să discutăm despre altceva”, erau tot mai des folosite. Cînd erai chemat la Securitate, principala întrebare care ți se punea era: „ce ai discutat cu persoana cutare sau cutare, cînd v-ați întâlnit la tine acasă , în restaurantul cutare sau pe stradă”. în consecință, românul a învățat să comunice cît mai puțin, din două motive: ferocitatea și stupiditatea regimului polițienesc – și propria lașitate și lipsă de rațiune. Alte popoare, mai curajoase și mai lucide, cu un instinct de conservare „mai slab” decît al nostru, au avut de cîștigat, atît în plan social și economic, cît și artistic și istoric. Libertățile de care făceau uz cehii, ungurii, polonezii sau rușii în vremea regimului comunist – noi, românii, nu le folosim nici astăzi. Fără uzitarea libertăților nu este posibil progresul de nici un fel, și în nici un domeniu. (Gheorghe CHIȚIMUȘ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!