Maxime și cugetări

La revedere peste 40 de ani
• după o idee de I. Schechter

Ieșirea românilor din robia comunistă seamănă destul de bine cu exodul evreilor din robia egipteană. Pînă au ajuns în „Țara făgăduinței”, evreilor le-au trebuit 40 de ani. Românilor cam tot atît le trebuie, nu 20 cum a crezut profetul Brucan. De ce atîta timp? Ca să uite tot omul cum a fost atunci. Pînă nu dispăreau ultimii supraviețuitori ai robiei nu se putea face nimic. Aceștia tînjeau după blidul de linte, după salamul cu soia, după cozile la Alimentara. Acolo, în pustietate, în criza aceea cumplită de bunuri de consum, foștii sclavi și-au amintit de Egipt ca de un paradis. Avuseseră de mîncare, un acoperiș deasupra capului, munceau din greu, mai și furau, faraonul îi conducea neabătut spre culmile civilizației, pe care ei nu le văzuseră niciodată. Drumul prin Sinai a fost cu lacrimi și scandal. Moise, care-i conducea ca un fel de ministru al transporturilor, i-a supărat rău de tot, instituindu-le o taxă de drum. Asta nu i-o puteau ierta evreii. Motiv ce i-a făcut pe unii arțăgoși să zică: „lăsați, bă, că la luat se hărnicesc mulți; la dat nu se învrednicește mai nimeni”. Atunci, Moise a constatat că oamenii au o memorie selectivă. âși amintesc numai ce le convine: salamul, acoperișul, faptul că nu era nevoie să gîndești, că te supuneai necondiționat faraonului etc. Ei, bine, salamul cu soia căpătase în pustiu o valoare de zece mii de ori mai mare decît libertatea. Și naivul de Moise își imagina că evreii îl vor ovaționa cînd va proclama libertatea. A rămas mască auzindu-i cum se răstesc la el: „libertatea e foarte comestibilă, dar nu ține de saț”. Ingrați și uituci, a zis Moise. Uitarea voită face bine pentru moment, ca o compresă. Dar lucrurile nu se schimbă numai fiindcă le-ai uitat. Nostalgia robiei se întoarce cu forță întreită. Condamnarea ei e penalizată cu fluierături și cartonașe roșii, cu amenințări privitoare la „pușcăria mafioților”, cu multe vorbe de ocară.
După ce l-au ales patriarh, Moise a mai constatat ceva: anume, că foștii robi continuau să se închine „Vițelului de aur” și nu Domnului care-i scosese din robie. Ei, parcă românii nu se închină aceluiași vițel? Moise a lipsit doar cîteva zile, urcînd muntele după niște table de legi. Cînd s-a întors, să vezi veselie și halima pe concetățeni! Dăduseră de vițel. Dansuri, manele, băutură, mititei, muieri care-și ondulau mădularele – distracție, nene, ca în filmul lui Scorsese. (Ăsta e un regizor muuult, mult mai talentat decît Sergiu Nicolaescu). Lui Moise i-a sărit așchia, luîndu-i la trei păzește: „Ce, bă, ați înnebunit, fire-ați ai dracu’ de comuniști? Ce v-am spus eu vouă, căscaților? Umblați numai după vițel să vă-nchinați lui și să-l jefuiți de aur?”. Pe Avraam l-a batjocorit că roiesc în jurul lui „grupuri de interese”, că să nu uite că el l-a numit prim-ministru, că-i mediocru, că la sînul lui se încălzesc năpîrcile petroliere etc. Blîndul Avraam și-a amintit că și Moise mai greșise. Nu era un sfînt. Aplecase urechea la intrigile Elehiei Udea, o hanțușcă blondă măritată cu-n cocoș. Mai protejase patriarhul un stolojac, un bucșar, mai chefuise pe la cîrciuma „Blițul de Aur”, miruindu-i pe patroni cu niște contracte dubioase, mai ocrotise un cocoș și cîte și mai cîte. Foc mare s-a iscat din asta. Au sărit la gîtul lui Moise îndîrjiții, spionii, turnătorii – ce mai, toată clica pe care foștii sclavi o aleseseră în posturi de conducere sau de răspundere. Pentru că hoarda asta le promisese oamenilor marea cu sarea. însă, de unde mare, de unde sare, dacă nu-i?
După cum aflăm din Biblie, bietul Moise n-a mai apucat să vadă „Țara Făgăduinței”. âmplinise 120 de ani tot rătăcind prin deșert cu evreii după el. Cînd nici nu se aștepta, a primit chemarea „să moară puțin”, vorba lui Marin Sorescu. Nu se îndura, însă, să „plece definitiv” fără să vadă „Țara Sfîntă”. Măcar de la aeroport, de la gară, să apuce și el a trece pe la super-marketurile Metro sau Billa, ca să-și dea seama ce fel de lapte și miere vor curge în această țară. A cerut o păsuire, cît măcar să i se recunoască meritele, așa cum li s-au recunoscut în România lui Ion Iliescu, Petre Roman, Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Dan Voiculescu – pe care aceștia nu le-au avut niciodată. Degeaba. Nici o îngăduință. Lumea, însă, voia să știe ce a greșit Moise, vorba ceea – „dreptul de a fi informați”. Dar și Cel prea înalt s-a prevalat de „dreptul de a tăcea”. Așa că tot bietul Moise a trebuit să explice de ce atîta intransigență față de el, de ce n-a primit iertare. Fiindcă – zicea bătrînul – să nu credeți că totul se iartă. Nu ține țambalul cu „să vezi, n-am știut”, „pardon, scuzați, am crezut că e altfel”, „m-am înfruptat și eu, ca tot omul” etc. „Dacă nu greșești, nu te-nveți minte”, zicea Goethe. Și-apoi să știți că „s-au văzut oameni căzînd dintr-o situație înaltă datorită acelorași greșeli ce i-au ajutat să se ridice pînă la ea”, ne avertiza La Bruyere. Așa că nu vă mai strofocați să aflați ce și cum. „Orice om poate greși, dar numai cel fără minte stăruie în greșeală”, supralicita Cicero la vremea lui.
Pînă la urmă, după 40 de ani de rătăcit prin deșert, evreii au ajuns în „Țara Făgăduinței” fără Moise. Și noi, românii, vom face la fel după încă 40 de ani. Și tot după ce vor dispărea ultimii supraviețuitori ai robiei comuniste și se va potoli sau stinge de tot orice urmă de nostalgie. Așa că, tovarăși, la revedere peste 40 de ani. (Vasile PRUTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!