„Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin”

Vasile PRUTEANU

Am fost întrebat odată de un reporter dacă există femeie ideală. Da, există, am răspuns. Este cea pe care o iubești tu ca bărbat. Omul a rămas descumpănit. Se aștepta să ofer dimensiuni (înălțime, diametrul șoldurilor, al pieptului), forma sînilor, culoarea ochilor, a părului, a tenului, ținuta, alura etc. Toate acestea nu au nici o importanță față cu femeia iubită. Aceasta-i cea mai frumoasă, cea mai bună, mai blîndă, mai veselă, înzestrată cu toate virtuțile lumii. Ea este ideală. Altfel n-ai putea-o iubi. Că există frumuseți feminine altele decît iubita ta, este evident. Dar aceste frumuseți sînt regine pe care pictorii le adoră pentru tablourile pe care le vor crea. Sau pentru desfătarea ochilor trecătorilor. Cel ce iubește, trece pe lîngă ele, constată, dar aleargă cu sufletul plin spre regina inimii lui. S-au scris poeme tulburătoare despre iubire, s-au compus pagini muzicale nemuritoare, s-au imaginat piese de teatru celebre, precum „Romeo și Julieta”, mii de filme, spectacole de balet etc., încît eu, ca biet om obișnuit, mă simt incapabil să descriu frumusețea femeii ca ființă pămînteană. Sînt fericit că „…una dintre gloriile societății omenești este de a fi creat femeia din ceea ce natura făcuse o femelă; de a fi creat perpetuarea dorinței din ceea ce natura nu se gîndise să facă decît perpetuarea speciei; în sfîrșit, de a fi creat dragostea, cea mai frumoasă religie de pe lume. Și fiindcă femeile sînt mame, prin urmare sînt stăpînele lumii”, a scris Balzac. Pînă la acest mare romancier, dar și după el, femeia a fost caracterizată în fel și chip. Drept „poartă a iadului” (Tertulian), „sclava plăcerilor” (Mahomed Magnificul), „diavolul intrigilor” (Th. Cooney), „sfîntă prin iubire” (Eminescu).

Poeții romantici au închinat atît de multe ode femeii, au înălțat-o între divinitățile cerului, au adorat-o și au zugrăvit-o în culorile cele mai pastelate și mai încîntătoare. însăși religia creștină a făcut din Fecioara Maria regină a cerurilor. Eminescu scria patetic: „Rafael pierdut în visuri, ca-ntr-o noapte înstelată,/ Suflet îmbătat de raze și de-eterne primăveri/ Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate/ Te-a văzut plutind REGINĂ printre îngerii din cer/ Și-a creat pe pînza goală pe Madona dumnezee/ Cu diademă de stele, cu surîsul blînd, vergin/ Fața albă-n raze blonde, chip de înger dar femeie/ Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin”. Merită, oare, femeia o atît de înaltă considerație artistică? Da, merită. Pentru că viața unei femei este o nestăvilită nevoie de dragoste; mereu trebuie să aibă grijă de fericirea ființei adorate; există-n ea un tezaur de sentimente pe care trebuie să le reverse în fiece clipă asupra altor ființe: a iubitului, a copilului, a părinților, a prietenilor apropiați sufletului ei. Ea, cînd suferă, o face întotdeauna pentru doi, niciodată pentru sine. în casa în care există armonie și iubire, fericirea are chip angelic și e asemenea primăverii cu explozia ei florală. Deducem de aici că fericirea nu stă în averi și în aur. „Lăcașul iubirii e în sufletul nostru” (Democrit). Odată cu femeia iubirea vine în sufletul nostru. Cît de minunată este aceasta a spus-o ca nimeni altul apostolul Pavel în Epistola către corinteni: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu este invidioasă; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mîndrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se aprinde de mînie, nu se gîndește la rău, nu se bucură de nelegiuire ci se bucură de adevăr. Suferă toate, crede toate, nădăjduiește toate, rabdă toate. Dragostea nu piere niciodată. Proorociile se vor sfîrși, limbile vor înceta, cunoștința va avea sfîrșit. Dragostea, nu. Ne rămîn trei reazeme de neclintit: credința, nădejdea și dragostea. Dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. Aceasta rămîne precum „o stofă a naturii brodată de imaginație” (Voltaire). Poate tocmai de aceea credea Nicolae Iorga că „lacrimile din iubire ale femeilor sînt mai scumpe decît mărgăritarele”. Și multe lacrimi au curs pînă cînd femeia a învins istoria, a devenit egala bărbatului, și-a căpătat demnitatea socială pe care o merita, stima și admirația pentru calitățile ei de soție și mamă, de prieten devotat, cu adevărat om între oameni, a cărei singură lumină este iubirea. Noi, bărbații, neînzestrați cu o atît de imensă sensibilitate cîtă au femeile, privim cu îngăduință feminismul, făcîndu-ne că nu înțelegem că lupta femeilor din zilele noastre pentru egalitatea șanselor este dreaptă și profund umană. „Ce înseamnă femeia fără casă arată feminismul; dar el ascunde ce este casa fără femeie” (N. Iorga).gă cu sufletul plin spre regina inimii lui. S-au scris poeme tulburătoare despre iubire, s-au compu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!