Cultura omului cult

Dacă m-aș apuca acum să invoc toate definițiile termenului pus în discuție pe care le-am întîlnit de-a lungul experienței mele „culturale” (eventual să-mi procur unele noi din dicționare, enciclopedii, tratate, studii, cum se obișnuiește), cititorul acestor rînduri ar exclama probabil: „Vai, ce om cult!” Dacă mi-aș blinda imediat afirmațiile cu cîteva referiri la nume sonore ale culturii universale, mi-aș asigura pentru totdeauna securitatea imaginii, apărînd în lume împlătoșat – ca acei indivizi monstruoși din desenele animate idioate în care degeaba se trage, că tot nu mor niciodată. Uneori, mai ales în mediul provincial, cultura devine o mască de erudiție stearpă pe care purtătorul o cultivă atent, tenace, cu maximă abilitate (se știe că viața e un spectacol cu măști) pentru a dobîndi prestigiu social și a-și realiza interesul material. în ceea ce mă privește, m-a ferit Dumnezeu, deocamdată, de asemenea cabotinisme (ori sunt mult prea neînsemnat pentru ca Satana să se ocupe de mine), așa încît aș îndrăzni să vorbesc în nume propriu, atît cît este posibil.
Rar se întîmplă ca un cuvînt să facă o asemenea carieră semantică, oferind atîtea posibilități de înțelegere și provocînd atîtea controverse. Același termen (sau unul din familia lui lexicală) îl utilizăm cînd vorbim de grîu și porumb (agricultură), de viță-de-vie (viticultură), de pomi, legume, flori sau parcuri (horticultură), de copii mici (puericultură), de ceramica de la Cucuteni, de manele (subcultură), de incași, de opera lui William Shakespeare, de parada modei ori de pogorîrea Sfîntului Duh. A cultiva înseamnă a face să crească, a dezvolta ceva, în noi înșine sau în alții. Omul este o ființă culturală, ca atare orice activitate umană presupune cultură (adică instrucție, învățare, deprindere, exercițiu). Există, bunăoară, o cultură a afacerilor, una a sexului, alta a corupției și, tot așa, a demagogiei politice, a devalizării băncilor (mai veche), a reclamelor, a penitenciarului, a pregătirii elevilor în particular, a integrării europene, a isihasmului, a anti-antisemitismului, a motoarelor, a fotbalului, a calculatorului: totul se învață, totul se cultivă și adesea notiunile de cultură și creație se învecinează ori se substituie reciproc.
Despărțirea învățămîntului de cultură, așa cum spune un banc nefericit, implică o îndepărtare a acestuia de sine. Responsabilitatea majoră a cadrului didactic este în esență una culturală aceea de a cultiva intelectul, conștiința morală, sensibilitatea, conștiința religioasă a elevului. O școală care renunță la cultură e un nonsens. Din păcate, cultura școlară suferă în prezent de un pragmatism excesiv vizînd doar integrarea socială imediată și avînd ca reper valorile conjuncturale ale lumii contemporane. școala prestează servicii, nu impune valori sau modele. Obediența ei în raport cu socialul și politicul o situează în condiția limitată de instrument al unui tip de cultură ce face abstracție de omul însuși; e o fabrică ale cărei produse trebuie să corespundă, în principal, criteriului eficienței economice concretizat, în cele din urmă, în bani, succes, prosperitate etc. Latura moral-spirituală și cea afectivă a „produsului” contează mai puțin. Ni se pare utopic acum să concepem un învățămînt ce le-ar cultiva în primul rînd pe acestea, fără să ignore, desigur, necesara cultură a supraviețuirii fizice. Deocamdată școala profesează o cultură utilitaristă, învățîndu-te să exiști concret într-un mod cît mai avntajos cu putință (pentru tine și pentru societatea care te comandă). ți se cultivă încă din gimnaziu o mentalitate pragmatică: să înveți îndeosebi ceea ce-ți folosește pentru înscrierea la o facultate „bună” adică una ce-ți dă șansa unui job bine plătit, a integrării și prosperării rapide, aici sau în străinătate. Nu cunoașterea în sine, ci profitul obținut de pe urma acesteia este important, de aceea cîștigă teren în liceu cultura informaticii, a afacerilor, a limbii engleze ori a comunicării – surse potențiale de venit.
Ideea că de bunăstarea materială a individului depinde și bunăstarea societății (ca și ideea însăși de bunăstare) constituie o achiziție definitivă a gîndirii burgheze, mereu cîștigătoare și a materialismului; nu are rost să o contestăm, deși o analiză mai exigentă a ei i-ar descoperi destule neajunsuri. Mai potrivit ar fi să aruncăm o privire asupra reversului pragmatismului școlar, considerînd consecințele acestuia. Necultivarea dimensiunii moral – spirituale și afective, prin care omul se deosebește profund de restul viețuitoarelor ce se adaptează la mediu, umple ogorul conștiinței de bălării. Biologia a demonstrat că organul se atrofiază sau dispare dacă nu își exercită funcția. Chiar așa se întîmplă și în cazul simțului moral, al sentimentului religios, al sensibilității estetice ori al gîndirii speculative: se ajunge fie la forme de dezvoltare aberante, fie la vidul lăuntric. Altfel spus, utilitarismul educațional conduce la căderea în barbarie.
Văzîndu-i pe unii elevi ai noștri, mari specialiști în mînuirea calculatorului, nu-mi pot reprima amintirea unei imagini dintr-un reportaj TV în care un tuareg se afla la volanul unei mașini de ultimă generație. Prea ușor am uitat că venim din caverne, că instinctele bestiale ne-au rămas intacte și ar trebui îmblînzite mereu. La ce mă pot aștepta, de pildă, din partea unui tînăr care, cu toate că mă întîlnește zilnic pe culoarele liceului, nu mă recunoaște și, în consecință, nu mă salută? S-a uitat la mine de cel puțin două sute de ori într-un an, dar nu mă consideră om ca și el. Mentalitatea lui nu diferă de cea a stăpînului de sclavi și, la o adică, m-ar suprima sau ar accepta suprimarea mea fără pic de remușcare. Desigur exagerez, dar este cu neputință o lume a păcii, a libertăților democratice și a solidarității umane fără cultura respectului și a iubirii de aproape.
Nu cultura ne lipsește, ci cultura bună al cărei reper fundamental să fie spiritualul admițînd că acesta ne definește în cel mai înalt grad. Din perspectiva axiologică, neapărat necesară în aprecierea fenomenului, am putea înțelege cultura ca o permanentă trezire a spiritului (sau a conștiinței, ceea ce e cam același lucru). A fi cult este la fel cu a fi creștin întrucît impune opțiunea irevocabilă pentru valorile spirituale (cine le pune în slujba celor materiale, și lumești în general, iese din discuție). De aici decurge o a doua alegere, a bunurilor culturale ce ascund în ele lumina, fiindcă nu tot ce înghițim ne și hrănește. A fi cult înseamnă a te hrăni cu lumina din lucruri. (Gruie PITICAR)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!