Ce oameni, dom’le!

„Nu mă achitați, fraților…!”

Eugen VERMAN

În 1962, șeful serviciului „Cadre” de la ISCM Onești era Marin C. Întreprinderea de Șantiere Construcții-Montaj avea, pe timpul acela, cîteva mii de salariați, director general fiind un apreciat inginer, pe nume Andrei Erdely, care după vreo doi ani ajungea ministru. În acei ani Oneștiul era un fel de „oază a tuturor speranțelor”, aici se muncea din greu, dar și se cîștiga bine. Cîți oameni nu și-au împlinit destinul pe aceste mari șantiere! Erau veniți constructori din toată țara, oameni fel-de-fel, de la caractere puternice, adevărate personalități – altfel spus, oameni de omenie -, pînă la indivizi de doi bani… Iar ca să ajungi să te încadrezi în muncă, neapărat trebuia să treci pe la „cadre”, unde te lua în primire Marin C., fost zidar -șamotor, cu școală de specialitate, oltean get-beget. Biroul său „de șantier” – cînd spun asta am în vedere barăcile lungi, bine căptușite, în care iarna era o căldură încît deschideai geamurile, iar vara era o răcoare de beci – era larg, iar atmosfera de sobrietate era accentuată de lozinca atîrnată pe perete, în spatele celui de la masa de lucru: „Cadrele hotărăsc totul!” Pentru cine își amintește, acest slogan fusese elaborat de Lenin și în nici un caz nu se referea la serviciul „Cadre”. Dar Marin C., om practic, a pus un inginer „cu liceu” și cu oarecare scris „frumos” să-i „picteze” pe o bucată de carton mai gros cuvintele leniniste ce-i confereau inclusiv dreptul de „a hotărî totul”. Și, într-adevăr, dacă treceai de „filtrul” numit Marin C., erai… om! Dacă venea, de pildă, să se încadreze un economist sau inginer – deci specialiști cu studii superioare – observația și, alături, întrebarea lui erau de notorietate: „Bine, bine, ai studii superioare, dar liceul l-ai făcut…?”. La auzul acelor cuvinte, spuse puțin cam pițigăiat de un omuleț care abia se vedea din spatele biroului la care lucra, „intervievatul” pălea, dădea în bîlbîială dar, în cele din urmă, ieșea din birou satisfăcut. Căci Marin C., deși „hotăra totul” era un om de treabă, nu purta ranchiună nimănui, nimeni nu-i trezea antipatii, era un om cu experiență de viață, la vremea aceea avînd în jur de 50 de ani.
Mergeam des în biroul lui, eu fiind redactor șef la „Oneștiul nou”- organul de presă al Complexului de șantiere Onești-Borzești” și chiar mă împrietenisem cu el, cu toate că nu m-am putut abține odată și i-am spus că lozinca de deasupra locului unde lucra nu se referea la serviciul „Cadre”. S-a uitat lung la mine – avea ochii verzi, înroșiți mai tot timpul, de oboseală, cum afirma el, nu m-a crezut, a luat observația mea drept o glumă și a trecut ușor peste ea. „Ce știi mata, eu îs om care am trecut prin multe, he, he, așa că nu-mi turna la baliverne de astea, cadrele, serviciul pe care-l conduc eu hotărăște totul… Am destui ani ca să spun că nu mai sunt prostul din tinerețe…”. Cum am devenit interesat de chestia cu „prostul din tinerețe”, l-am întrebat care-i „substratul”, iar el mi-a zis să vin într-o zi cînd va avea mai mult timp liber să-mi povestească pe îndelete cum s-a făcut el de rîs cînd era tare tînăr și neștiutor…
… Și a venit și ziua aceea. Era într-o zi de vară a anului 1963, dacă nu mă înșel chiar pe la sfîrșitul lunii iunie. În birou era răcoare, iar Marin C. tocmai își aprinsese o țigară „Mărășești”. „Tovarășu’ – mi se adresă – nu mă pot lăsa de fumat, și basta!… și doctorii mi-au zis că dacă mai continui, o mierlesc. Știi de cînd fumez? Nu, n-ai de unde ști! Eram tare cuminte acasă, dar eram și un om al cinstei. Imediat după război a urmat foametea. Mi-ai zis, odată, că tare ai mai pătimit atunci. Aici, în Moldova, a fost jale. La noi, în Oltenia, nu s-a prea cunoscut. S-a făcut cîte ceva. Din Moldova veneau trenuri întregi cu oameni și cumpărau de la noi. Casa mea era la cîțiva kilometri de Strehaia, chiar lîngă linia ferată. Acolo, trenul urca și cobora. În sat se strînsese o bandă de derbedei care îi jefuiau pe bieții moldoveni. Aveau niște căngi speciale și cînd trenul urca dealul și locomotiva abia trăgea platformele cu sacii cu mălai și făină și alte alimente, hoții agățau sacii și bieții oameni pierdeau aproape totul. Se puseseră și polițiștii la pîndă. Într-o seară n-am mai putut răbda auzind țipetele unor femei și bărbați de pe platforme și am ieșit și m-am încăierat cu vreo doi derbedei. Eram voinic pe vremea aceea, nu ca acum…”. Se opri, își aprinse o altă țigară, trase adînc din ea, și continuă: „Atunci au venit și polițiștii și m-au luat și pe mine. Hoții – că erau consăteni de-ai mei – au zis că și eu făceam parte din banda lor. Am stat în arest și, după vreo cîteva săptămîni, am fost judecați la tribunalul din Strehaia. S-a dat verdictul, ei au fost condamnați la ani de pușcărie, iar cînd a venit rîndul meu și mi-au spus: ești achitat, am început să tremur tot și am căzut în genunchi, rugîndu-i: nu mă achitați, fraților, dați-mi cîți ani vreți, închideți-mă pentru tot restul vieții, dar nu mă achitați…! S-a făcut tăcere, iar după cîteva momente toți au început să rîdă. Atunci mi s-a spus că achitarea înseamnă eliberare, că nu-s vinovat, iar eu crezusem că înseamnă condamnare la moarte. Doamne, tare prost mai eram eu pe timpul acela! Ei bine, a doua zi m-am apucat de fumat”. Și începu să rîdă. Dezarmant de sincer mai era Marin C., șeful de cadre de la ISCM Onești! Nu știu dacă mai trăiește… Au trecut, de cînd mi-a povestit întîmplarea sa de pe vremea cînd era „tare prost”, aproape 44 de ani! În acest timp, toate s-au schimbat. Cred că, dacă trăiește, marea lui tristețe ar fi dispariția serviciului „Cadre” și, mai ales, a lozincii aceleia atît de dragi lui. De fapt, au dispărut aproape cu totul și combinatele și marile uzine care s-au construit în acei ani.”intervievatul” pălea, dădea în bîlbîială dar, în cele din urmă, ieșea din birou s

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!