Informatorii Poliției

în lumea interlopă se numesc „cîrtițe”, „prăduitori”, „turnători”, „sifoane” sau „ciripitori”. Oficial, ei sînt catalogați drept informatori, și sînt mîna dreaptă a polițiștilor de cînd lumea și pămîntul. Care este rolul lor? Pentru polițiști, informatorii pot fi considerați „antene” introduse în lumea unde încălcarea legii este un fapt la fel de normal ca băutul unui pahar de apă. Sînt „plute” cu ajutorul cărora oamenii legii prind „peștii” indiferent de unde provin. Ei nu figurează pe nici un stat de plată și doar cei cu care lucrează direct le cunosc identitatea.

în general, informatorii sînt micii traficanți de țigări, de valută, prostituatele sau proxeneții. Ei pot ajuta și la rezolvarea unor crime. De exemplu, un asasinat care a avut loc asupra unui paznic din cartierul băcăuan Izvoare a fost rezolvat în bună parte cu ajutorul unui informator. Cei doi autori au fost capturați la o jumătate de an de la comiterea omorului. în noaptea respectivă, cei doi frați au decis să dea o spargere la firma de construcții, însă în timpul spargerii au fost depistați de paznic. Pentru ca acesta să nu-i reclame la poliție, cei doi i-au aplicat paznicului nu mai puțin de 15 lovituri cu o bară de metal, după care au abandonat cadavrul în gheretă. La plecare, criminalii au luat cu ei cîteva stații Motorola, un telefon portabil, un ceas de pereche și o bicicletă. Deși în timpul cercetărilor au fost audiate peste 300 de persoane, dintre care cel puțin 50 știau despre autorii omorului, nimeni nu a scos nici un cuvînt. A fost de ajuns un simplu telefon, dat de un „ciripitor”, pentru ca în sfîrșit cazul să fie rezolvat. Teoretic, rolul acestor „ciripitori” este de a furniza, voluntar sau constrînși, date și informații utile, pe moment sau în viitor, în rezolvarea unui dosar. Poziția lor este ingrată. O pot lua pe „cocoașă” dacă se află printre semenii lor că dau cu „pîra” la poliție. De asemenea, se pot pune rău cu polițiștii dacă nu le „șoptesc” cînd primesc „comanda”. Chiar dacă au o sarcină dificilă, „cîrtițele” nu sînt plătite. Cel puțin oficial. Asta, pentru că nu există cadru legal pentru recompensarea bănească a celor care, de bunăvoie sau cu lațul de gît, îi ajută pe polițiști. Serviciul lor poate fi întors însă printr-o manevră aflată la limita responsabilităților polițiștilor. „Le mai trecem cu vederea anumite infracțiuni minore legate de aceștia”, a exemplificat un polițist una din cele mai frecvente „note de plată”.

Cine sint informatorii

Informatorii pot fi împărțiți în două categorii. Unii care sînt certați cu legea și pot fi strînși ușor cu ușa pentru a da relații și alții care, prin natura serviciului sau prin felul lor de a fi, furnizează informații de bunăvoie. Din prima categorie fac parte traficanții de țigări, de valută, prostituatele, proxeneții, micii comercianți la negru. Ei sînt folosiți cel mai adesea de politiști. „Trăiesc în mediul infractorilor, fac afaceri cu ei, cunosc multe nume, adrese de unde se aprovizionează cu marfă etc. Prin ei, ținem fenomenul infracțional sub observație și actionăm cînd se impune”, a arătat un polițist de ce sînt utile „cîrtițele”. Din a doua categorie fac parte informatorii involuntari. „în general, vecinii și pensionarii fac parte din categoria celor mai buni informatori pentru că sînt foarte curioși”, a precizat un polițist. Nici un traficant nu vine de bunăvoie la polițist pentru a-și oferi serviciile. în schimb, o scurtă razie printre traficanți sau prostituate se lasă întotdeauna cu nașterea vreunui informator.
O altă modalitate de racolare a informatorilor este prin metoda șantajului. Este de ajuns o descindere a polițiștilor prin mediile interlope și reținerea cîtorva persoane. Apoi urmează perioada de negociere, care întotdeauna se termină cu dorința anchetatorului. Cum? Simplu. Micul traficant este pus să aleagă între a-și desfășura activitatea în continuare, și să devină informator, sau poate să-și țină gura legată, dar atunci poate spune adio „carierei”. în fața acestei oferte, traficantului nu-i rămîne decît să se oprească la prima variantă. Prostituatele sînt mai slobode la gură. „Le prinzi o dată, le prinzi a doua oară, și după aceea începi să le cunoști. în timp ce le audiezi le mai intrebi de o persoană, de alta, după care, unele dintre ele vin singure la tine să-și spună ce au mai auzit de la clienți, și nu numai”, spune un polițist de la Judiciar.
O altă categorie de persoane care au grijă de urechile polițiștilor sînt vînzătorii de țigări fără timbru și traficanții de valută.

Metoda capcanelor psihologice

Cînd au nevoie de informații, polițiștii mai aplică o metodă prin care orice persoană poate fi transformată involuntar, oricînd, într-un informator. De exemplu, polițiștii au de rezolvat un furt, în care nu a fost identificat autorul, dar s-a găsit o haină la locul faptei. Atunci ce face polițistul? Cheamă la sediu rudele suspecților. Rînd pe rînd le arată haina și le zice: „Doamnă, am găsit haina asta la locul unui grav accident de circulație, dar nu putem să identificăm victima, care este la spital. La care maică-sa sau nevastă-sa încep să plîngă și ne spun: «Este a fiului (soțului) meu». Atunci hoțul e-al nostru”, a explicat un ofițer de la Judiciar despre modul cum funcționează capcanele psihologice.
Verificarea informațiilor este un alt capitol al relației polițist-informator. Deși anchetatorii fac rost zilnic de date „secrete”, prin telefon, la birou sau pe teren, numai o parte dintre acestea se termină cu identificarea unei noi persoane certate cu legea. Foarte ușor o informație „grasă” se termină într-un „fîsîit”.

Nu există cadru legal de recompensare al informatorilor

Cei mai mulți polițiști au afirmat că cei care furnizează o informație valabilă ar trebui plătiți pentru „serviciul” adus. Dar nu există nici un cadru legal care să reglementeze recompensarea financiară a celor care, vrînd-nevrînd, ajută poliția. Bineînțeles, se poate vorbi de spiritul civic, dar este putin probabil ca o pensionară să se învîrtă printre vînzătorii ilegali de țigări sau printre „fetițe”. Informatorii sînt unici tocmai prin mediul în care se învîrt. Și, tocmai pentru că numai ei dețin anumite informații, devin mai guralivi cînd li se întind bani. „Au fost situații cînd am scos bani din buzunar pentru a plăti o informație importantă. Dar nu pot face acest lucru de fiecare dată pentru că nu îmi vin bani în plus la salariu. Ar trebui găsită totuși o modalitate de a-i stimula financiar pe informatori”, iși dorește un polițist.
Alții au găsit însă o altă modalitate, mai simplă, de a-i recompensa pe cei care îi ajută. „Este clar că noi nu le dam bani pentru că n-avem. în schimb, mai trecem cu vederea anumite aspecte legate de aceștia. Dacă unul dintre ei face o belea mai mare este clar că nu se mai ține cont de informațiile pe care ni le-ar putea da și răspunde în fața legii ca oricare alt infractor”, mai spune un alt polițist. „Dacă ar fi să ne gîndim la infracțiunile economice, de pildă, persoana care vine și spune că s-a dat un tun de cîteva miliarde de lei, ar trebui plătită cu un procent din această sumă, dacă în final se dovedește că informația este sigură”, a fost propusă o altă variantă de recompensare a celor care dau cu gura.
Deci, în lipsa unui cadru legal, care să oficializeze relația polițist-informator, oamenii legii nu au la bază decît două modalități de a-și întreține „sursele”: cu bani din buzunar, sau cu închiderea ochilor din cînd în cînd. Cei mai importanți sînt informatorii „vechi”. „Odată ce pierzi unul bun, cu experiență, este destul de greu să-i găsești un înlocuitor pe masură”, a spus un polițist. în concluzie, se poate spune despre informatori că aceștia sînt „antenele” polițiștilor. Sau că polițistul fără informatori este ca pescarul fără pluta dus la pescuit. Exista vreo poliție din lume care să nu lucreze cu informatori? Categoric nu. Fără „ciripitori”, oamenii legii s-ar zbate ca peștele pe uscat. (Florin CRĂCIUN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!