Telemaniac

Doi guguștiuci pe-o cracă…

Mihai BUZNEA

Sînt dependent de micul ecran. Asta e și n-am ce face! Da’ parcă numai eu sufăr de acest sindrom?! Arătați-mi un singur om normal care să nu stea, cîteva ore din zi ori din noapte, cu ochii lipiți de sticla pe care se derulează, continuu, caleidoscopul plăcerilor noastre mediatice cotidiene. Nu-ți convine ceva, te indispune altceva? Nimic mai simplu! Cu o singură apăsare de buton schimbi macazul; pardon, canalul! Cu atîtea televiziuni și cu atîtea canale te poți servi la minut cu tot ce dorești. Vrei să escaladezi Himalaia sau să faci plajă pe-o insuliță pitorească din Caraibe? Ești imediat acolo! Undele astea electromagnetice, sau ce-or mai fi fiind ele, se află peste tot și doar atît așteaptă: să-ți stea la dispoziție. Uite, eu, după ce într-o seară m-am distrat copios urmărind gîlceava înțelepților cu lumea – personajele alea ce se tot rățoiau pe bombeul din sticlă al micului ecran semănau al naibii de bine cu locatarii șefi de la Cotroceni și Victoria (sau poate că erau chiar ei!) -, dar și după ce mi-am luat porția de înțelepciune aplicată-servită de alți doi actori de calibru – un poet universal și-un universitar cu barbă, am avut chef și de-un divertisment din „lumea bună”, așa, ca să-mi mai clătesc ochii și cu niscai frumuseți voluptoase și să-mi bucur inima cu ceva de care n-am avut și nu voi avea parte vreodată. Dar, vorba unui fost profesor de-al meu de filosofie aplicată – micul Kant i-era porecla: dragii mei, ne spunea, tot ce există în jurul nostru e doar rodul închipuirilor noastre; masa cu bunătățile de pe ea, ori frumoasa din budoar sau banii din buzunar. Prin asta, ne dădea el de înțeles, fiecare devine părtaș la propria fericire sau nenorocire!… âl priveam și-l ascultam cu un sentiment de compasiune: săracul, atît de tînăr și ce frumos mai bate cîmpii! Și uite că, după ani, îi dau dreptate, în timp ce urmăresc – nu fără invidie (doar sînt și eu om, nu-i așa, cu slăbiciunile-omenești?), un prea incitant reportaj monden pe un post bucureștean de televiziune, cu Monica, Irina și Irinel ca protagoniști. în propriul cuibușor de nebunii! Care e culmea rafinamentului! Cei doi tineri/proaspeți însurăței se giugiuleau drăgăstos, ca doi guguștiuci pe-o cracă de cireș înflorit. Sînt atît de îndrăgostiți, încît îți vine să-i scuipi de admirație, ca să nu-i deochi. E, vorba vine să-i scuipi, că ți-ai murdări ecranul. Ea, vaporoasă în rochia-i de voal, pășind parcă plutind, îl gîdilă cu cioculețul în urechiușa stîngă pe el, îndrăgostitul incurabil. Un salon magnific, așa cum se și cuvine, decorat opulent cu flori aduse de pe la cei antipozi și cu o superbă scară interioară ce se arcuiește precum gîtul unei lebede. Stil, ce mai! Amorezul așezat la casa lui zîmbește larg, ca un copil rîzgîiat, privindu-și cu un ochi tînăra zambilă, iar cu celălalt fructul dragostei lor, pe imberba Irinuca. Scenă demnă de Hollywood. Pe platou apar, mai apoi, și părinții. Ai lui. La fel de distinși și de discreți. Sfînta familie e completă. Pornesc, cu toții, în vizitarea domeniului princiar. Să vezi și să nu crezi. Să mori de plăcere, nu alta! A știut omul să-și pună în operă agoniseala, cine muncește fericește! Apoi, invitația la cină. Una modestă, cu caviar roșu, vinuri de colecție, fructe de mare ce se lăfăie, fericite de-o așa onoare, pe platourile argintate. Dialogurile nu se prea fac auzite, e multă discreție în conversație, iar ei se înfruptă cu parcimonie din ce le-a dat Dumnezeu în mare mărinimia Lui, cam așa cum se comportă diplomații la recepția unei ambasade occidentale. Particip la festin înghițind în sec (nu-mi dau seama dacă și salivez) și încerc senzația de fericire sublimă. Ce viață, dom’le! Alo, stimabile – aud o voce, e a nevesti-mi, care mă scoate din reverie -, coboară din ceruri și reintră în atmosferă, hai la masă, că tocmai ți-am pregătit o salată de păpădie ca să-ți mai primenești sîngele… O privesc crunt și o urmez în silă, murmurînd: de ce m-ai luat de lîngă ei?! Și mă minunez de ce e în stare televiziunea asta, cum te cheamă ea în casele oamenilor fără voia lor! Ba, tocmai c-au vrut, ei au intrat la tine-n casă fără să te-ntrebe, îmi șoptește, vag, o voce. Păi, dacă-i așa, se cheamă că nu scot vorba din casa lor, ci dintr-a mea, așa că nu poate fi cu supărare…
Mă gîndesc, totuși, dacă nu s-au inventat niscai pastile care să mă lecuiască de telemanie. Nu de alta, dar parcă mi-e teamă să nu mă nărăvesc la trai bun și să mă cred ceea ce nu sînt. Pentru ca după aceea să mă dezbrac, în public, de caracter. Vedeți ce pericole perfide îi pasc pe cei ce și-au pierdut simțul măsurii?!… Helvetica-R de alți doi actori de calibru – un poet universal și-un universitar cu barbă, am avut chef și de-un divertism

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!