Universul Thaliei

„Dragoste în patru tablouri”

Vasile Pruteanu

în zadar ai căua dragostea acolo unde nu este. Dacă speri să o găsești ca variație într-o lume nevrotică (cum este cea din zilele noastre), eșecul îți este asigurat. Variația nu poate fi decît iluzia evadării dintr-un univers interior sufocant, nicidecum o salvare. în final, cînd „lucrului de scîrbă i se arată chipul”, te găsești dezgolit în fața rațiunii tale, care te întreabă mustrător: tu ce-ai sperat să afli dincolo de vidul tău sufletesc? Și apoi nu va fi unica întrebare. Alte vreo sută te vor asalta, lăsîndu-te fără răspuns și cu un gust amar. Fie și pentru că în lumea de azi – extrem de dinamică și acaparatoare – timpul este limitat pentru a te situa în propriul tău „spațiu moral”.
Investigarea, cu mijloace artistice, a unor straturi „subterane” ale unor comportamente aparent fără explicație, este ceea ce și-a propus regizoarea Theo Herghelegiu în spectacolul – premieră pe țară de la Teatrul „Bacovia”, cu piesa „Dragoste în 4 tablouri”, a elvețianului Lukas Baerfuss. în acest spectacol, cu două distribuții, nu știi ce să admiri mai întîi; ingeniozitatea scriiturii dramatice, talentul neobișnuit al regizoarei de a construi o lume cu personaje puternic individualizate (combustionate neîntrerupt de o tensiune psihologică extremă), sau înălțimea interpretării unor actori care au dorit să iasă dintr-o neferictă stare de apatie, cauzată de marginalitatea provinciei? Eu cred că toate aceste calități însumate la un loc au condus la realizarea unui spectacol vibrant în care se regăsesc accentuate atracția și repulsia, comunicarea și imposibilitatea comunicării, starea de vis și nebunia, aspirația spre puritate și negarea ei violentă. Anarhic cum este, se dovedește că teatrul găsește întotdeauna reversul de sublimitate a păcatului și ororii. Fiindcă le întîlnim pe ambele într-un spectacol din care lipsește tocmai dragostea invocată în titlul piesei. Regizoarea își propune să sublinieze aceste tulburătoare întrebări: De ce lipsește dragostea? Ce se întîmplă cu ea?. „Nu mai există, sau n-o mai sesizăm? Și-a pierdut consistența, se ascunde, se maschează, se dizolvă, sau noi sîntem din ce în ce mai perisabili…mai tributari epocii de consum pe care o trăim într-o viteză frustrantă, devastatoare, epuizantă?”. Răspunsul pare a se găsi în însăși aceste întrebări. Sau poate în replica cheie a spectacolului, cînd pictorița de portrete – ucigașa Suzane – îi spune avocatului: „apărați dragostea împotriva acestui timp nou, care urăște tot ce nu-i trecător”. Așadar, vremea noastră e caracterizată de o goană nebună după variație, izgonind tot ce-i statornic și temeinic în sufletul omenesc. Iar asta duce la disoluție, la dezastru. Erotismul însuși nu-i decît o igienă corporală, un agrement lipsit de pasiune și snsibilitate, eșuat într-o banală convenție conjugală. Oribil și criminal, totodată.
Cu toate că n-am înțeles de ce era nevoie de două distribuții, nu pot să nu remarc efortul uriaș al regiei, grija cu care au fost selectați actorii pentru a izbuti păstrarea unității stilistice a spectacolului. Fiecare interpret are alte date, alte potențialități interpretative. Ar fi greu și nerealist să-i compari unul cu altul, întrucît fiecare și-a fundamentat partitura cu grație și în stilul său. Fiorul tragic nu-i mai potențat în interpretarea Elizei Noemi – Judeu, decît cel relevat de Florina Găzdaru în personajul Evelyn. Poate o mai sigură și o mai apăsată prezență scenică izbutește Adriana Pîrvu în personajul Suzane decît Daniela Vrănceanu, dar aceasta e mai terifiantă în furia cu care-și ucide soțul infidel. Ștefan Ionescu e mai meticulos în personificarea medicului oncolog (Daniel), însă Adrian Găzdaru are o tonalitate mai potolit dramatică și o detașare mai accentuată în raport cu efectele infidelității. Ștefan Alexiu conturează, în avocatul Sebastian, un personaj subtil, însă Valentin Braniște este mai sportiv și mai detașat de consecințele infidelității soției sale. Toți, însă, propun ipostaze credibile ale „eroilor” piesei, toți etalează o măestrie notabilă, potențați de o regizoare care știe ce vrea și urmărește cu tenacitate relevarea cauzală a inconsecvențelor firii omenești.
însoțind din cu totul alte perspective pe cei patru eroi ai piesei, Gabriel Duțu probează o capacitate admirabilă de a trece de la o stare la alta, de la un maître d’hotel grobian și stupid, la un tip model pentru pictură, cu apucături sexuale perverse, de la un polițist sobru, impasibil și rece, la un vînzător de cărți religioase, care își vinde produsele în viteza patinelor cu rotile.
„Dragoste în 4 tablouri” e un spectacol solid prin claritatea viziunii regizorale, prin stilul interpretării, prin densitatea atmosferei dramatice. E și unul de mare sensibilitate, e unul pus sub semnul nevrozelor, e de o originalitate șocantă. E sprijinit de scenografia și costumele inteligent gîndite în modernitatea lor de Cristina Ciobanu. Merită văzut cu ambele distribuții, pentru că – avangardist fiind – fiecare personaj al piesei are coloratura lui aparte, pregnanța, tonalitatea și o specificitate anume, în care se poate regăsi o bună parte a tipologiei umane contemporane. De fapt, chiar asta căutăm în teatru. Ne căutăm pe noi, ne regăsim în oamenii zilelor noastre, în ceea ce sîntem (vrem sau nu vrem), în lumea în care trăim. au condus la realiza

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!