EUROPO, VENIM!

Liniște, vine Paștele!

Val MĂNESCU

Locul: stradă cu sens unic, oraș în care nu se întîmplă niciodată nimic, aflat în centrul Moldovei românești, Europa de Est.
Reper temporal: miercuri, ora 11.00, primăvara lui 2007, la trei luni după ce, dragă Europo, ne-ai primit la pieptul tău generos.
Starea vremii: zi însorită, doi-trei nourași ici și colo pe cerul albastru.
Elemente de decor: mugurașii se desfac, păsărelele ciripesc, cetățenii forfotesc care-ncotro după treburile lor de supraviețuitori, mai liniștiți ca niciodată. Vine Paștele și, cadou, țara are un guvern proaspăt, pus pe treabă pentru propășirea lor. Și, sperăm, a patriei noastre dragi.
Fapte: Un frumos și nou-nouț Audi A6, cu geamuri fumurii, pătrunde pe direcția interzisă pe strada cu pricina. Pe o parte și pe cealaltă a străzii sînt parcate mașini bară la bară, așa că, pe mijloc, nu rămîne decît un spațiu îngust pe care poate circula doar un singur vehicul. Dinspre gară, se deplasează corect spre centrul orașului o Dacie din care curg firimituri de rugină la fiecare denivelare, fabricată acum treizeci de ani. Cele două autovehicule se întîlnesc exact la mijlocul drumului și frînează la zece centimetri unul de altul. Cam douăzeci de secunde, ca doi cîini care fac cunoștință, fierătaniile își amușină reciproc radiatoarele, cu motoarele în ralanti. Apoi, izbind cu umărul în portieră, din Dacie coboară un domn cu ochelari rotunzi și lentile groase, își potrivește cravata fără culoare și bate cioc-cioc în geamul nemțesc. Geamul se lasă maiestuos, iar domnul cu păr alb spune bună ziua, domnule, cred că n-ați observat că pe strada asta este sens unic, e un semn la intrare, așa că vă rog să dați înapoi, ca să pot trece. în clipa următoare, prompt, vine răspunsul, fără cuvinte: din frumoasa mașină se arată o sută de kile de mușchi, cu o sabie ninja în mînă. Ca un om care nu cunoaște frica, dar știe ce vrea, solidul se îndreaptă calm spre rablamentul care stă în calea fericirii personale și, cu o lovitură scurtă, îi rade retrovizoarea. Cîteva alte mișcări fulgerătoare, și parbrizul Daciei se transformă în mii de granule sticloase. Apoi, luneta. Trecătorii se opresc cu gura căscată. Moșulică își pipăie partea stîngă a pieptului, uimit că mai are inimă. Atît mai poate rosti: mașinuța mea, mașinuța mea…!
O voce blondă, imperativă, îi sugerează lui Gioni că gata, ajunge, iubi, dă-l dracu’, hai că de-un sfert de oră trebuia să fim la sală! în fața acestui argument, tînărul ninja verifică tăișul sabiei, o așează cu grijă pe bancheta din spate și pornește limuzina. Marșarier. Cîteva bancnote mototolite plutesc spre caldarîm.
Ia nu mai boci ca o babă! Poate te prind că mă reclami! Ia de-aici o mie de euro și du-ți fărașu’ ăsta la topit! Pentru scurt timp, strada se umple de cîntec: Oooooooooof, viața mea…!, pînă cînd automobilul de lux dispare după colț. Bătrînul adună banii de pe jos, îi numără și-i pune în portofelul scorojit, între talonul de pensionar și factura de la întreținere. O să se gîndească acasă dacă a avut noroc sau ghinion. Acum trebuie să se grăbească. Hai, la drum, bărbate, asta-i viața!
Epilog: din mașinile care s-au adunat în spatele Daciei măcelărite se aud claxoane și înjurături. Doi băiețași se-ndură și împing rabla ca să descongestioneze traficul rutier. Spectatorii se împrăștie, simțind abia acum greutatea sacoșelor pline de cumpărături pentru sărbătorile care vin. Ninge poetic cu flori de cais. Verde crud, verde crud, mugur alb și roz și pur, te mai văd, te mai aud. Lumea își vede de treabă. Parcurile sînt pline de elevi care chiulesc de la școală. Soarele strălucește pe strada cu sens unic, ca de altfel în tot orașul; sînt 17 grade Celsius și musculițele zburdă cu voioșie.
Trece și ziua de miercuri, și în Bacău tot nu s-a întîmplat nimic! Lumea își vede de treabă. Parcurile sunt pline de elevi care chiulesc de la școală. Soarele strălucește pe strada cu se

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!