Prietenul de departe

Eugen VERMAN

în prima zi de Paști m-a sunat, din Israel, Roni Căciularu care, cu glasul lui plăcut, foarte familiar mie, mi-a urat „Sărbători fericite!” Aceeași urare mi-o adresa și pe vremea cînd eram colegi de redacție, înainte de ’89, semn al respectului sincer, neconvențional, pe care Roni l-a purtat și îl poartă nu doar unui prieten, ci și Religiei acestuia. După cum, același sentiment îl nutresc și eu, dintotdeauna, Religiei lui. Chiar mă gîndeam la el în ziua de Paști, iar cînd am ridicat receptorul și i-am auzit glasul – inconfundabil – am tresărit „victorios”, nu știu de ce știam că mă va suna chiar atunci! „Telepatie, bătrîne”, mi-a spus cînd i-am destăinuit gîndul meu. „Ne-am întîlnit, din nou, pe aceeași lungime de undă”, a continuat. „Da, aceeași lungime de undă, a sufletelor noastre”, i-am răspuns eu. Am vorbit destul de mult la telefon și, între altele, oarecum tardiv, i-am întors și eu urările de sărbători fericite, Paștele evreiesc avînd loc mai înainte. Cum niciodată nu-i prea tîrziu, s-a bucurat că, cel puțin, nu am uitat de evenimentul respectiv. De altfel, Roni mă sună cam la două luni de zile și, nu o dată, am uitat că telefonul, totuși… costă. Pe la începutul lui decembrie 2006 a fost ziua cea mare: ne-am revăzut după mai mult de douăzeci de ani, el venind în România, în Bacăul unde s-a născut, pentru a-și scoate un nou pașaport. Și-a păstrat cetățenia… A fost o întîlnire emoționantă, deosebită. Timpul a cam trecut peste noi, a lăsat ceva urme… fizice, dar sufletul, sufletul nu îmbătrînește! Același bărbat vioi, optimist, vesel, jovial. Aceeași bunătate și aceeași sinceritate în priviri și în gesturi. Nu, nu mai lucrează în presă. O spune cu un evident regret. Dar, cu toate că acum, acolo, la el, în Israel, are o altă ocupație – o firmă de transport, sau așa ceva – i-am redescoperit gazetăria din suflet. De fapt, Roni Căciularu a fost născut pentru gazetărie, gazetăria „l-a ales” pe el, și nu invers, articolele sale – de analiză, dar, mai ales, reportajele – purtînd pecetea jurnalistului înăscut. Scria și din domenii dificile – sănătate, comerț etc. -, adică dintr-un vast „cîmp” presărat cu tot felul de „mine”, dar pe care Roni „ara” cu dezinvoltura unui autentic… pirotehnist. Mai greu i-a venit cînd, prin forța împrejurărilor, a fost repartizat – cum se proceda cu toți din redacție -, să răspundem de cîte o comună, unde aveam obligația să mergem săptămînal să cunoaștem… viața – la Țîrdeni, un sat din comuna Blăgești! Dar s-a descurcat de minune, a învățat să facă diferența dintre grîul abia ieșit și iarbă, a descoperit cum se cresc animalele în fermele mari, iar reportajele lui, scrise chiar și din aceste locuri, erau pline de savoare, de autentic. Iar atunci cînd, în redacție, redactorul șef întreba de Roni, răspunsul nostru, cu subînțelesuri, desigur, era
„Roni e la Țîrdeni…”. Tot atunci, din fuiorul amintirilor depănate s-a desprins secvența aceea de viață cînd am fost trimiși cu niște
„sarcini speciale” la Podu Turcului, într-o iarnă de crăpau pietrele de ger; am plecat cu mașina mea, eu, deci, la volan, șoferul adică, cu o experieță în… meserie de vreo cinci luni, Petru Filioreanu, redactorul nostru șef, Mihai Buznea și el, Roni Căciularu… Ne-am făcut treaba și, luați și cu alte treburi gazetărești, am uitat de scurgerea ceasurilor, încît am plecat din Podu pe întuneric. Cum spuneam – ger, zăpadă mare, geamurile mașinii înghețate bocnă. Cum eram începător și, la un moment dat, n-am mai fost în stare să conduc, Roni parcă abia așteptase asta. A luat volanul în primire – uitasem să spun că el a fost primul „Trabantist” din redacție, al doilea fiind Mihai Buznea – și, atunci, ne-a dovedit că nu e doar un
„artist al condeiului”, ci și un ” artist al conducerii auto”. Ne-a adus acasă, am ajuns spre miezul nopții, dar teferi și bine dispuși… Nu mai zic de momentul acela cînd doamna Fani – soția lui – i l-a „făcut cadou” pe Paulică – unicul fecior al lui Roni. Ce bucurie, ce veselie a fost în redacție! Cu urări din suflet, adică să-ți crească mare flăcăul, să ajungă cineva în viață, și voi să trăiți și să-l creșteți frumos și drept și cinstit…! Și Paulică – îmi spune mereu Roni, ne-a ascultat urările de la venirea sa pe Planetă, a crescut, așa, drept și cinstit, a devenit specialist, dacă nu mă înșel, în tehnică de calcul, sau așa ceva, nu mai zic – și asta-i marea mîndrie a părinților lui – e căsătorit și are doi băieți…
Amintiri. Despre anii aceia din redacție, ani în care principiul nostru de viață era „toți pentru unul, unul pentru toți”, ne-am amintit atunci, în ziua de dinaintea Crăciunului 2006, cînd m-am revăzut cu prietenul meu, iar de fiecare dată cînd telefonul mi-l aduce pe Roni în casa mea e imposibil să nu ne mai amintim cîte ceva. Cum a fost și acum, în prima zi de Paști, zi „rotunjită” întru bucurie și de fostul meu coleg de redacție, acum cetățean al statului Israel, Roni Căciularu…v. De altfel, Roni mă sună cam la două luni de zile și, nu o dată, am uitat că telefonul, totuși… costă. Pe la începutul lui de

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!