Carnetul cu note

Veleități ridicole

• trecutul de lîngă noi: actualitatea presei interbelice băcăuane

Se mai găsesc tineri, acreditați în numele culturii pe lângă unele ziare, care să-și istovească forțele ca niște cai nărăvași, lovind în podea cu copitele. Socotindu-se exponenții unui rafinat simț artistic, își permit, cu o cutezanță uluitoare, de a lua atitudini, a lua lucrurile în răspăr și a nu le mai plăcea nimic. – De cele mai multe ori, părerile lor, care chinuiesc pe tipografi, pe corectori și pe cititori, pe lângă alte mizerii ale vieții, au ceva din trăncănitul unei tinichele, legate de coada unui pisoiu.
Dar avem poate fiecare năravurile noastre. Cunosc un domn care scuipa pe stradă, așa, în vânt să vadă cât scuipă „de departe”, scuipa câinii, felinarele și gardurile. Un altu avea obiceiul foarte periculos, de a arunca cu pietre în tarabele negustorilor ambulanți și de a scoate limba în fața trecătorilor.
Eu însumi am obiceiuri nostime. Casc oridecîteori citesc un articol sec, de-mi aud troznind fălcile sau mă întind în pat (mai ales pe căldurile astea), în pozițiile cele mai caraghioase, cu capul spânzurat pe margină și cu mâinile bălăbănind în dreapta și stânga. – Dar acestea le fac la mine în odae și nu mă văd decât niște statuete de bronz, care râd la mine dureros.
Din momentul însă ce-ți afișezi slăbiciunea, chiar într’un articol de gazetă, ai bătut recordul. Un om pe cât e de pretențios, pe atâta e de sterp. Ca să impui directive, să critici, să ataci cu vorba, cu condeiul, să negi totul când n’ai făcut nimic, nu o poezie sau o nuvelă, dar ceva, o bucată, un stâlp, e o adevărată monstruozitate. âmi amintesc de un prieten, insinuant, care la orice vorbă spusă, întrerupea cu o absurditate neiertată: „Stai să-ți explic eu” sau „asta am s’o scriu eu”.
âl ascultam până la sfârșit. Simțeam lămurit, că dacă ași fi deschis gura, ași fi ridicat și pumnul și l-ași fi plesnit, deși sunt foarte blănd cu animalele și încrezuții.
Și iată dece, când citim articole pompos intitulate, ca mai dăunăzi într’o foaie din urbea noastră, unde un domn înăbușă cu aere de critic și afișează un program banal, știut chiar de cel din urmă elev corigent din clasa I-a, ne face să surâdem și să-l luăm pe autor drept țap ispășitor, a tuturor oalelor sparte.
Cităm câteva rânduri, ca să scurtăm această neplăcere, pe care ne-o îngăduim s’o cauzăm cititorului, poate dintr’o sadică plăcere, de a împărți suferința: „Cine se interesează pe căldurile aceste, dacă X sau Y scrie bine sau prost, și mai ales cum trebue să se scrie? (desigur numai D-lui). Nici noi nu ne gândeam să atăcăm o atare problemă. Ne complăceam să biruim zăduful și să știm și noi, ca tot Românul care se respectă cum mai stau lucrurile pe mapamond.
Dl autor, al acestor fraze, spune adevăruri grave și fundamentale, pe care se clădește un întreg sistem de gândire.
Pentru cine? Pentru autor, care dacă ar avea o poziție în fața vieții ar trebui să o adopte pe aceia, care l-ar face să întoarcă spatele oricărei veleități critice. (Alex. Șendrea, articol apărut în ziarul „Bacăul” – 1939)ev corigent din clasa I-a, ne face să surâdem și să-l luăm pe au

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!