„Eu sunt tipul de om banal, obișnuit”

– Domnule Mircea Diaconu, actorii băcăuani își amintesc cu drag de vremea cînd erau colegi cu Diana Lupescu, soția dumneavoastră, și de o zi în care ați apărut la Teatrul Bacovia cu un trandafir ascuns sub haină. Se spune că în ziua aceea v-ați căsătorit. Bacăul vă face să vă simțiți că v-ați întors în tinerețea dumneavoastră?
– Bacăul mă trimite din plin cu gîndul spre tinerețea mea, sunt plin de nostalgii. Am avut acum șansa să stau din nou cîteva zile aici și să merg pe străzi, să-mi caut amintirile, care sunt cele mai dragi din viața mea. Aici m-am căsătorit, aici mi-am cunoscut soția, au fost primele noastre vorbe. în ziua aceea cînd am venit cu trandafirul am cerut-o de soție. A fost splendid. Regăsesc Bacăul cu mare bucurie, ba chiar am căutat și am găsit aceeași dugheană de bijuterii la care ne-am făcut verghietele, pe un gang din spatele Teatrului e o covrigărie și vizavi e o bijuterie. Acolo ne-am făcut verghietele, din niște bani de aur din familie. Verghietele noastre sunt nepătate, după 27 de ani.

– Ați făcut parte din juriu la această a doua ediție a Galei Star. Cîteva recitaluri au conținut cuvinte și/sau gesturi pe care unii le-ar numi îndrăznețe iar alții vulgare. Cum ați explica această preferință pentru agresivitate în teatru?
– Nu, nu e agresivitate, e o mizerie. Atît. Mizerie. Și din păcate și mizeria din noi e o formă de libertate. Ce mă miră este că ajunge pe scenă. E o formă de mizerie din om, a acelui care scrie așa ceva, a regizorului care acceptă un text de tipul ăsta. Interpretul, actorul, poate e cel mai puțin vinovat, pentru că înaintea lui au fost alții. Unul a scris, unul l-a acceptat. Sau poate și-a imaginat că va izbuti el să-l ilumineze? Nu. Și cei tineri o să-mi spună „Urîtul din noi există!”. Păi și ce dacă este în noi? Dacă ne uităm puțin pe plușurile teatrului, pe pereții unui teatru, înțelegem că este vorba despre altceva, cu totul altceva. Și mă aduci acolo ca să umbli cu mîna în latrină, pur și simplu. Deci o seară întreagă s-a umblat cu mîna în latrină, o altă seară, în pantaloni, a treia seară, în fustă… S-a umblat în fustă la modul cel mai concret. Da, sigur că se poate, dar asta la ginecologie. Fiecare din aceste sporturi au locul lor în care se pot petrece.

– Dar dacă v-ar contrazice cineva cu argumentul că există și o estetică a urîtului?
– Nu. Este o porcărie și cu asta basta. Urîtul e urît. Estetica urîtului înseamnă cu totul altceva. Sau poate însemna cu totul altceva. „Flori de mucigai” a scris Arghezi și n-a inventat domnișoara cutare din ziua de azi („Monoloagele vaginului”, după Eve Ensler; recital în concurs al actriței Diana Giubernea, n.r.). Asta s-a practicat dintotdeauna dar e vorba cu totul de altceva. în primul rînd estetica urîtului iese din zona asta a mizeriei, care nu e nici contra artă, nu e nici revolta unei generații, nu e nici „Noi, tinerii furioși”. Nu, e o mizerie. Și mă miră că ajunge pe scenă. Dar, mă rog, fiecare face ce vrea. Eu, din fericire, la astfel de sosiri iau în felul meu pulsul unei altfel de realități, care nu mi-e cotidiană. âmi notez tot felul de lucruri și iau tot felul de hotărîri personale. Cert este că voi plusa, cînd fac repertoriul la Teatrul Nottara pe anii următori spre teatrul romantic, exact ca un fel de contră la atîta mizerie, la cei care scot pe piața teatrală atîta mizerie. Vreau să scot lucruri delicate, ca să ne apărăm. Nu poți da un decret să interzici „fundu'” sau „wc-ul” dar poți să răspunzi cu altă variantă.

„Scena îți cere un singur lucru: emoție”

– Să zicem că Florin Piersic e genul de seducător în teatru. Dumneavoastră unde v-ați încadra ? Ați avut succes fără a fi ceea ce se numește „un chip frumos”.
– Dacă ați întreba o serie de doamne și domnișoare din ziua de azi vă vor spune că Florin Piersic nu e deloc seducător și că nu le plac frumoșii, că veni vorba. Principiul scenei nu-ți cere frumusețe în sensul „manechin”. Sau corp. Scena îți cere un singur lucru: emoție. Vehiculul dintre cel de pe scenă și cel din sală este emoția. Dacă nu-i asta, nu-i nimic. Or emoția n-a izbutit nimeni s-o deseneze într-o formă, ea e un fluid. Și-atunci n-are chiar nicio importanță cum arată omul din fața ta, atît timp cît el îți produce bucurie, emoție, o stare. Și de aceea merge lumea la teatru, să primească aceste lucruri. în clipa în care pe scenă, iarăși ne întoarcem, e mizeria din noi, e ca și cum… Trebuie să ieși totuși din toaleta în care a trebuit să intri. Eu mă scol și ies, ca dintr-o toaletă. Nu se întîmplă nimic rău. Mă protejez și cu asta basta. Revenind la un tip de actor ca mine, nu e vorba mine, ci un tip ca mine, am trecut și eu cînd eram tînăr prin toate fazele și fiind alte vremuri tipul de actor frumos sau arătos se căuta. Azi mult mai puțin. Chiar nu se mai uită lumea, sau mult prea puțin, după astfel de actori, chiar e o criză în teatru de actori frumoși. Am intrat greu la facultate, nu corespundeam deloc tiparelor clasice, am intrat ultimul pe listă, și asta pentru că am fost foarte bun la literatură română, scris, am luat o notă foarte mare și am avut avans, că altfel n-aș fi reușit. Și, după ce am intrat am primit toate șocurile de această natură, de la profesori, de la colegi. Eram un banal. Chiar mi s-a făcut teoria asta, într-unul din anii de facultate, cred că doi. Eu sunt tipul de om banal, obișnuit. Dar toți suntem oameni obișnuiți. Și de astfel de tipologii e nevoie și în teatru și în film.

– După ce am văzut „Filantropica” n-am mai dat bani la cerșetori. Vi s-a întîmplat vreodată să vă influențeze un film în vreun fel?
– Nici eu nu mai dau bani la cerșetori. Se mai întîmplă să vină unul la mașină, dau geamul jos și-i spun: „N-ai văzut Filantropica?”. De cînd eram copil asta mi se întîmpla, o carte citită sau un film pe mine m-a modificat întotdeauna. Nu știu acum ce alt exemplu să dau. M-au influențat multe. Sunt un foarte bun spectator. Uit de mine, mă fură povestea. Plus că sunt foarte fericit în clipa în care văd un film. M-a furat un film, m-a luat în altă lume, nu știu cînd a trecut timpul. E ca un miracol lucrul ăsta. De asta e frumoasă arta, zicem de artă, nu zicem de mizerie. „Filantropica” era un film despre gunoaie. Și era atît de mizerabil? E chiar sublim. E dur și e nemilos dar nu e urît, nicio clipă nu e vulgar.

– Ce ați spune despre colegi mai tineri pe care i-ați văzut în festival, ce spun ei despre generația lor?
– Eu sunt sincer, nu mă cenzurez. Cînd mă enervează plec, cînd mă amuză rîd. Vreau să mă simt bine toată viața mea. Diferențele între ei sunt foarte mare. Unii sunt foarte talentați, alții… Ăsta e și un efect al școlilor de teatru care sunt multe și diverse și cele mai multe dintre ele proaste, toacă pur și simplu banii părinților și ei se bucură că ies actori. Acum, slavă Domnului am avut de unde alege, chiar au fost mici probleme, pentru că au fost mai mulți care au intrat în discuție. Am avut din ce alege și sunt foarte mulțumit.

– Cum ar putea să mai crească Gala Star?
– Ea poate să crească majorîndu-se poate către noțiunea de teatru scurt și nu numai de recital de one-man-show, ceea ce e o specie ușor mai rară și mai puțin folosită. dar teatru scurt așa cum era, de exemplu, „Șefele”, al Odeonului. Asta nu înseamnă că mi-a plăcut spectacolul, pentru că nu mi-a plăcut, dar spun ca gen. Teatrele de studio care sunt în țară au spectacole destule care pot participa. Ar fi marfă mai multă pentru selecție și festivalul poate să crească. E bine că există.

– Lipsa publicului la un festival despre ce vorbește, despre organizatori sau despre nivel de cultură al unui oraș?
– Lipsa publicului omoară un festival. N-a fost public atît cît ar fi trebuit. Asta e foarte clar. Și spune ceva despre oameni, despre localnici. Pentru că nu mai este vorba numai de Teatrul din Bacău, ci de un eveniment de talie națională. Au fost actori cu nume la care n-a fost sala plină. Nu cred că e vina organizatorilor. Oferta e pe toți pereții. Organizatorii greșeau dacă nu se știa de eveniment. Televiziunea de aici ar fi trebuit să fie mult mai prezentă. M-am uitat seara și nu se mișcă nimic. Ei n-au material. Ar trebui să fie fericiți să filmeze.

A consemnat Laura HUIBANVehiculul dintre cel de pe scenă și cel din sală este emoția. Dacă nu-i asta, nu-i nimic. Or emoția n-

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!