Contrapunct

Psihologia de turmă

Eugen VERMAN

Cu mulți ani în urmă, student fiind, la cursul privitor la Opinia publică învățam despre tipurile de „public” și rețineam că putem vorbi despre un „public” al sălilor de spectacol, despre un „public” al stadioanelor etc. Astfel, fiecare tip de public apare ca fiind specializat vizavi de „obiectul” său de interes. Publicul sălilor de spectacol va putea emite, oricînd, judecăți de valoare în legătură cu un spectacol de teatru sau cinematografic, după cum publicul stadioanelor își manifestă atributele prin judecarea mai mult sau mai puțin obiectivă a spectacolului de fotbal, dar și prin manifestări specifice – huiduieli sau fluierături. De fapt, astfel de comportamente pot apărea și în cazul unor spectacole de teatru, de circ ș.a.m.d. în definitiv, toate acestea sînt fapte de viață, pe care, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi le-a trăit. La vremea cînd studiam eu toate acestea nu ni s-a vorbit, la nici o oră de curs ori de seminar, despre acte de huliganism, despre răniri sau chiar omoruri ca mod de manifestare a unor „publicuri”, în speță – publicul stadioanelor. Abordez acest subiect pentru că, pur și simplu, ca orice om onest, liniștit, cuminte, rațional, cu un anumit grad de cultură, mă îngrozesc „evenimentele” care se petrec în ultima vreme pe stadioanele și în afara incintelor respective. Recunosc, sînt un iubitor al jocului numit „fotbal”, manifestare sportivă pe care o privesc, cum spuneam, ca pe un joc. Eu, naivul, fac acest lucru. Căci fotbalul nu mai e de mult un joc, ci o afacere foarte bănoasă, în care jucătorii se vînd și se cumpără ca orice „marfă”, în care se cîștigă bine, mai ales de către cei care dețin cluburi, dar și de către jucătorii înșiși, o afacere care, ca orice afacere, trezește speranțe și pasiuni nebănuite. Din perspectiva cîștigurilor uriașe, dar și a unor vanități devenite malefice, șefii cluburilor, staful de conducere al acestora nu-și mai adresează, ca în timpurile copilăriei și studenției mele, amabilități, ci, în frunte cu conducătorii lor, echipele au schimbat de mult prietenia, toleranța, buna înțelegere – pe ură și dușmănie, lucru ce s-a transmis, normal, fanilor, adică partizanilor echipelor respective.
„Publicul” echipei „Steaua” București se dușmănește de moarte cu publicul echipei „Dinamo” București, aceleași „sentimente” existînd – cel puțin la noi – și vizavi de publicul echipei de fotbal „Rapid” București.
Din nefericire, dușmănia, ura, intoleranța s-au „transferat” și în rîndul unor publicuri din domeniul altui sport – care înainte era liniștit, cuminte – handbalul. Dar sporturi mai sunt… Acum, se intenționează ca pentru eliminarea acestor fenomene de un dramatism greu de înțeles pentru generațiile mai „bătrîne”, să fie adoptată chiar o lege care să sancționeze drastic manifestările huliganice de pe stadioane. Asta, deoarece măsurile luate pînă acum – jocuri fără public, suspendarea terenurilor și transferarea unor partide pe alte stadioane din țară, amenzi, etc. – nu și-au atins nici pe departe scopul. Există, însă, oameni – oameni cu multă judecată și bun simț – care nu cred în șansa de izbîndă a unei asemenea legi. „Atîta timp cît banul e la putere, orice moralitate piere”, mi-a „declamat”, un bun vecin, cele două versuri. „Și pe urmă – adăugă vecinul meu – nu uita că trăim într-o lume nebună, criza morală globală tinzînd să devină atotbiruitoare…”. în ce mă privește, cred că mai întîi „concordia” ar trebui să plece de la stăpînii cluburilor, care, într-un efort de înțelepciune, ar trebui să-și dea mîna și să îngroape „securea războiului”. Ar fi un semnal de redresare. Dar nu suficient. Căci rămîne publicul stadioanelor, aici e buba, iar spiritul de înțelegere, de prietenie între „tabere” nu știu dacă va reînvia vreodată. Sigur, coerciția e bine venită, dar ea atacă „efectul”. Cauza e mult mai complexă, mult mai „rea”, iar acest public – aproape în întregime fiind format din tineri și chiar copii – reacționează, în cele mai multe cazuri, conform „psihologiei de turmă”. Dacă un individ rupe un scaun, atunci exemplul lui e urmat imediat. Dacă unul cotonogește, cu lanțul, un cameraman, cei din jur sînt în stare să linșeze victima… înclin să afirm că aici e o gravă problemă de lipsă de educație. în ultima instanță, omul se definește prin educația sa. Dincolo de educație, omul se află în condiția sa primară. Aș parafraza și aș spune că unde educație nu e, nimic nu e… Dar constatarea pare de-a dreptul hilară vizavi de gradul de înțelegere al marii majorități a „microbiștilor”. Așa că mă abțin. Atîta timp cît stadionul a devenit o junglă…a.m.d. în definitiv, toate acestea sînt fapte de viață

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!