PIAȚA DE FLORI

Eugen VERMAN

… Nu-i zi lăsată de la Dumnezeu să nu ajung în Piața de flori. E zona aceea din marea piață a urbei mele care mă face, de fiecare dată, să uit de necazuri și de tristeți, mîngîindu-mi ochii și, mai ales, sufletul cu policromia puzderiei de flori aduse din grădinile noastre ancestrale, dar și de pe alte meleaguri. în fapt, Natura e peste tot, aici, la ea acasă, și chiar dacă trandafirii ori freziile provind de prin Olanda sau Turcia, se cheamă că și acolo, ca și aici, sîntem la noi acasă. Cum mai notam undeva, florile ne-au fost date ca simbol al iubirii Naturii față de noi. De aceea, eu cînd ajung în Piața de flori simt că trăiesc din plin bucuria propriei mele existențe. Pînă mai ieri nu-mi explicam clipele de tristețe, de melancolie dureroasă venite, așa, din senin, cînd, deodată, mi-am dat seama că ocolisem, inconștient, perimetrul acela mirific unde florile îți zîmbesc cu dragoste și sinceritate, făcîndu-te să uiți că viața e trecătoare… Gladiole, crizanteme, trandafiri, frezii, dalii, gerbere, narcise, zambile, iată-le făcîndu-mi semne prietenești, chemîndu-mă să le admir, să le contemplu frumusețea, să le sorb din priviri, să uit, astfel, de mine însumi măcar și pentru cîteva minute. Iar atunci cînd vreau să mă „documentez”, cînd vreau să aflu cîte ceva despre secretele pe care le ascund aceste zîmbete ale Naturii, mă opresc și stau de vorbă cu frații Costel și Mitică Sicu, sau cu nepotul lor, Vasilică Nunu, florari din tată în fiu, care vor începe, ca de fiecare dată, „expunerea” lor amintindu-mi că nu oricine poate fi florar, adică nu vînzător, ci cultivator de flori; pentru asta trebuie, mai întîi, să „simți floarea”, să o mîngîi, să o crești ca pe un odor deosebit de drag. Și tot de fiecare dată oamenii aceștia mă invită pe „Calea Romanului, la 224”, acolo unde au casa părintească și unde și părinții și bunicii lor au crescut flori, le-au iubit tot așa, cu patimă, transmițînd „dorul de floare” ca pe o tradiție scumpă, aleasă. Nu, n-am fost, încă, acolo să văd cum pe o mie de metri pătrați pot crește și două mii de fire de gladiole, și narcise și alte minunate făpturi ale Naturii. Dar o să-mi fac, în cele din urmă, timp să ajung și acolo… Pînă atunci, însă, îi ascult pe oamenii aceștia – onești și sfătoși – , autentici profesioniști ai florăriei, dom’ Costică spunîndu-mi că el cultivă flori de cînd avea… patru ani, ca și dom’ Mitică, de altfel, deși au profesat alte meserii. Cel puțin pe Constantin Sicu îl știu de pe vremea cînd era salariat al cooperației meșteșugărești, lucra la Casa modei din Bacău, cultiva și pe atunci flori, dar după pensionare s-a întors, cum se spune, cu trup și suflet la dragostea pe care o începuse din prima copilărie… Și așa am aflat și continui să aflu cîte ceva din secretul muncii lor, muncă pe care, din păcate, n-aș putea s-o fac… în schimb, sufletul meu simte din plin roadele acestei munci binecuvîntate, pe care o salut de fiecare dată cu aceeași emoție adîncă și binefăcătoare…de

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!