Quo vadis?

Pedagogia experienței de viață

Ștefan MUNTEANU

în primele decenii ale secolului al XX-lea, ca urmare a creșterii interesului pentru cunoașterea particularităților de viață ale copilului, a apărut o nouă filosofie asupra educației. Noua concepție s-a impus prin contribuțiile teoretice aduse de mai mulți cercetători, printre care un rol important l-a avut John Dewey (1859-1952), reprezentant de seamă al pragmatismului american. Fiind un spirit enciclopedic, Dewey, în mod firesc, se interesa și de filozofie, în special de cea kantiană și de cea hegeliană. Reușește chiar ca în 1884 să obțină doctoratul în filozofie cu lucrarea „The Psychology of Kant”. Ulterior și-a început cariera didactică universitară, fiind solicitat la mai multe universități americane și străine. în 1896 întemeiază, pe lîngă Universitatea din Cicago, un laborator de psihologie aplicată, pe care l-a condus pînă în 1904, pentru a-și experimenta noile teorii pragmatice privind educația. Dintre lucrările mai importante, rămase de la John Dewey, amintesc: „Școală și societate” (1899), „Democrație și educație” (1916), „Artă și experiență” (1934), „Experiență și educație” (1938), „Libertate și cultură” (1940).
Principalul merit al lui John Dewey este acela de a fi intuit corect spiritul epocii în care a trăit, respectiv de a fi înțeles transformările suferite de societatea americană înscrisă pe drumul puternicei industrializări. în plan filosofic, el s-a angajat să depășească vechea dispută dintre materialism și idealism, adoptînd conceptul de „experiență”, prin care surprinde interacțiunea organismului cu mediul. Vorbind de experiență, Dewey are în vedere două aspecte, respectiv „acțiunea” și „cunoașterea”. Altfel spus, prin acțiune experiența duce la modificarea mediului, iar prin cunoaștere la modificarea comportamentului. Ideea este că acțiunea trebuie legată de cunoaștere și cunoașterea de acțiune, pentru dobîndirea eficienței maxime în orice experiență. Experiența este interacțiunea continuă între componentele naturii. în manieră evoluționistă, filosoful american susține că experiența se produce totdeauna în natură, întrucît viața organică, dar și viața spirituală sînt fenomene ce aparțin ordinii naturale. Spiritul este doar un instrument în continuă evoluție, care ajută omul să se adapteze la mediul în care trăiește. Dezvoltarea prin experiență este realitatea unică și ultimă. Orice experiență este legată de prezent și înseamnă pătrunderea într-un viitor incert. Dewey respinge dreptul trecutului de a-și impune propriile sale modele, ceea ce înseamnă, în ultimă instanță, negarea dreptului imaginației de a face din viitor regulatorul vieții prezente. De aceea, valorile nu „există”, ci se „fac”, în experiență. Ideile nu sînt adevărate, ci devin adevărate în experiență, prin verificarea în practică. Știința, ideile, valorile sînt instrumente ale acțiunii. Eficiența este criteriul adevărului. Și totuși, pragmatismul lui John Dewey nu trebuie identificat cu utilitarismul, acea concepție care greșește cînd vede în manifestarea impulsului creator al omului doar o căutare a cîștigului.
La baza doctrinei sale pedagogice John Dewey pune tot conceptul de „experiență”. O experiență reliefată însă prin prisma societății americane în care a trăit și care i-a sugerat că trebuie adoptat un nou sistem de educație, care să fie legat de viață și care să stimuleze libertatea de expresie a individului. Pedagogul american a criticat doctrina tradițională asupra educației, întrucît el nu putea accepta ideea că obiectivul principal al școlii ar putea fi restrîns doar la misiunea de transmitere a cunoștințelor către noile generații. Dewey a observat, mai întîi, că tradiția democratică americană comanda o reconsiderare a sistemului educațional. Vechiul sistem, întemeiat pe autoritatea educatorului, care cultiva raporturi de subordonare, nu mai putea fi îngăduit întrucît frîna nevoia de independență și de inițiativă a copilului. A observat, apoi, că revoluția industrială a produs schimbări în viața familială, în detrimentul timpului alocat educării copiilor. De aceea, unele sarcini care în trecut reveneau familiei vor trebui să treacă în sarcina școlii. în sfîrșit, sistemul tradițional de educație mai era criticat deoarece separa activitatea intelectuală de cea fizică, separa știința de acțiune.
Noul sistem pedagogic pe care îl propune, chiar dacă nu a reușit să depășească opoziția dintre doctrina psihologică și cea sociologică asupra educației, aduce ca noutate înțelegerea educației ca proces de creștere. Fenomenul paideic este conceput într-un mod prospectiv. Pentru Dewey a educa înseamnă a cultiva capacitatea de readaptare a activității la condiții noi. Altfel spus, prin educație trebuie să se asigure o continuă organizare și reorganizare a experienței, în perspectiva viitorului. în acest sens, în lucrarea „Democrație și experiență”, tradusă în limba română la Editura Didactică și Pedagogică în 1972, scrie: „Educația trebuie să pregătească pentru viitor. Dacă educația înseamnă creștere, ea trebuie să realizeze progresiv potențialitățile prezente și să-i facă astfel pe indivizi să fie mai bine adaptați pentru a face față unor cerințe ulterioare. Creșterea nu este ceva care se completează în clipele de răgaz; ea este o continuă călăuzire înspre viitor”. Prin educație se asigură continuitatea vieții sociale, în sensul că pe calea comunicării educaționale se transmite experiența socială.
Ascultînd de convingerile sale evoluționiste, Dewey dezvoltă o poziție interesantă cu privire la scopul educației. El considera că a admite un scop al educației, așa cum propun pedagogiile tradiționale, înseamnă a accepta ideea opririi procesului de dezvoltare. Iar în condițiile ritmului accelerat de dezvoltare a societății, cînd previziunea viitorului nici nu este posibilă, educația nu poate urmări decît creșterea capacității de reconstrucție a experienței. în plus, dacă educația ar avea un scop, acesta ar fi impus din exterior și, ca orice scop extrinsec, ar fi rigid, limitativ pentru manifestarea inteligenței și opus democrației. Față de această poziție, pînă la urmă Dewey a fost nevoit să facă unele concesii. „Creșterea” despre care vorbește el poate fi „bună” sau „rea”, astfel că nu a putut evita întrebarea privind direcția în care trebuie să se îndrepte educația în lucrarea citată deja, el scrie: „Participarea la corectarea privilegiilor nedrepte și a privațiunii nedrepte, și nu perpetuarea lor, este țelul educației progresiste”. Este vorba, așadar, despre o orientare ce vizează ameliorarea societății prin instaurarea spiritului de dreptate, cu trimitere directă la ideile sale privind filosofia educației, cuprinse în lucrarea „Democrație și educație”: „Filosofia educației nu reprezintă o aplicare extrinsecă a unor idei prefabricate la un sistem practic cu origine și obiective radical diferite; este doar o formulare explicită a problemelor formării unor deprinderi intelectuale și morale corecte în raport cu dificultățile vieții sociale contemporane. Definiția cea mai pătrunzătoare a filosofiei este că ea reprezintă teoria educației în aspectele ei cele mai generale”. de „experiență”. O experiență reliefată însă prin prisma societății americane în care a trăit

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!