Focul și potcoava

Eugen VERMAN

…Am fost, pentru prima oară, martor al unui incendiu cînd aveam vreo zece ani. Sînt, iată, de atunci, șase decenii. în miez de noapte luase foc fabrica de cherestea a domnului Isacson, de fapt o făbricuță unde se produceau scînduri și binale, care se afla peste drum de casa noastră. Spaima părinților m-a trezit, era iarnă cu zăpadă multă, ninsese toată ziua aceea, ningea și atunci cînd am fost trezit de țipetele mamei, o să ardă și casa noastră, așa striga mama, și, buimac, m-am îmbrăcat și am ieșit și eu în stradă, vecinii deja veniseră cu găleți, dar focul era mare și dogorîtor, totul pîrîia și scînteile păreau steluțe care cad peste oameni… N-a durat mult și au venit pompierii, erau militari cu două mașini uriașe, lumea a răsuflat ușurată și ei au început bătălia aceea cu focul și casa noastră n-a mai ars și nici casele celorlalți vecini, pompierii, oamenii aceia tineri și curajoși au oprit drumul focului și l-au stins… Atunci l-am văzut pe tata răsuflînd ușurat, ăștia-s oameni, nu glumă, a zis tata, ei au luptat și în Dealul Spirii și și-au dat și viața pentru țară, ei luptă și cu focul și-s niște eroi, a mai adăugat tatăl meu. Cuvintele nu i le-am uitat și nici n-am să le pot uita cît voi mai trăi. Dar ce am înțeles atunci a fost că ei, pompierii, sînt oameni de nădejde, sînt întruchiparea curajului și a virtuții oștășești, sînt nădejdea, la caz de incendiu, a noastră… Sigur, de atunci am mai avut multe prilejuri să-i văd la datorie, inclusiv atunci cînd, în iarna lui ’61, s-a aprins propria mea casă. Au salvat cît s-a putut salva, casa era veche, din scîndură și lut, cu acoperișul din draniță…
…în satul bunicilor mei dinspre mamă era un fierar, pe care-l chema Toader Machidon. Avea, spre capătul dinspre răsărit al satului, casa, o casă țărănească, scundă, cu pridvor larg, spre soare, cu flori în ferestre, iar în fundul curții largi cu o fîntînă în mijloc era fierăria. Acolo mergeam și eu, copil fiind, și priveam, vrăjit, cum foalele, acționate cu piciorul de nenea Toader, întrețineau focul și cum barele acelea din fier se înroșeau, un roșu închis, adînc, după care omul acela crăcănat, cu ițari și bocanci și cămașă de cînepă, cu mînecile suflecate pînă dincolo de coate, lua, cu cleștele, bara de metal și o punea pe nicovală și, cu barosul, o transforma, ca prin minune, în potcoave. Mă vrăjea treaba aceea, eram atras, mai ales, de puterea mușchilor omului aceluia care nu mai e demult, decît în amintirea mea, eram atras de meseria lui, cu cîtă ușurință meșterea nu numai potcoave pentru cai și pentru boi, dar și alte lucruri din fier sau oțel. Și tot el potcovea caii sau boii, ridica piciorul animalului fără nici cea mai mică reținere, potrivea potcoava după ce scotea bucata de potcoavă veche rămasă pe talpă și curăța locul, după care o bătea pe cea nouă cu siguranță și precizie, animalului părînd, chiar, că îi place ce făcea fierarul-potcovar. Nu o dată mi-a spus că meseria o știa de la tatăl lui, iar tatăl lui de la taică-su și tot așa în vremi… Și mai spunea că o meserie, ca s-o faci, trebuie să-ți fie dragă și că orice meserie își are tainele ei care trebuiesc descîlcite doar prin muncă.
…Ei bine, de aste două episoade din copilăria mea mi-am amintit acum, de curînd, cînd am auzit la radio că, din Anglia, pare-mi-se, au sosit niște inși să ne învețe cum se sting incendiile și cum se fac potcoavele și se potcovesc caii. Bună treabă, ce aș mai putea zice!….
nd, cînd am auzit la radio că, din Anglia, pare-mi-se, au sosit niște inși să ne învețe cum se

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!