Două liceene

Eugen VERMAN

… Două fete frumoase. Cum pot fi, oare, altfel, fetele de-a XI-a? Doar frumoase și foarte istețe! E aproape 12, ora amiezii. Sînt în parc, în zona aceasta cu tot felul de atracții pentru copii. Mihnea, nepoțelul meu, e pe tobogan. Eu, pe o bancă, la umbră, urmărindu-l. E aproape sfîrșitul lui mai și e nevorosimil de cald. Pe un scrînciob, două fete se zbenguiec și „ciripesc” precum două vrăbii. Sînt domnișoare, dar sînt tot copii. Ca fiecare dinte noi… „Ori ce am face, pînă la urmă rămînem tot copii”. L-am citat pe Vittorio Alfieri, memorialist italian, amic bun cu mult mai cunoscutul Cassanova… Și fetele astea sînt tot copii, chiar dacă au 17 sau 18 ani. Și eu, într-un fel, chiar dacă am… zece ani de pensie! Fetele se așează lîngă mine, pe bancă. Puțin cu spatele. Dar le fac să se întoarcă spre mine atunci cînd le întreb dacă sînt eleve. Da, sînt eleve, într-a XI-a, la liceul din apropiere. Acum ar trebui să fie la ora de Educație Fizică, însă profesoara e bolnavă și ele au venit în parc. Aici e tare frumos și plăcut. Am un anume noroc. S-au așezat chiar lîngă mine. La umbră. Chiar că sînt frumoase. Amîndouă, fără deosebire.. Una are ochii căprui, închiși, aproape negri. E Roxana și-i din Lipova. Ciulesc urechile cînd aud că-i din Lipova. De cîte ori n-am fost eu prin Lipova…! O întreb dacă nu cumva e din Valea Hogii. Nu, nu-i din Valea Hogii E din Mîlosu. Știu bine Mîlosu. E un sat de oameni necăjiți, dar tare de treabă. Nu, n-a auzit că pe la școala din Valea Hogii, din comuna ei, a trecut, cu foarte mulți ani în urmă, însuși Mihai Eminescu, pe cînd era inspector școlar… âi spun că asta-i o mîndrie pentru cei din Lipova și că ar trebui să știe. „Nu mi-a spus la școală”, se apără fata. O mai întreb ce a citit în ultima vreme. Spune : „Profesorul de Română ne recomandă să citim… Da’-i problema lui…”. Zîmbesc. E problema lui… Spun: „Cred că ar trebui să fie problema voastră, a elevilor…”. Cealaltă, Monica, n-are încă 18 ani. Ochi verzi, limpezi, puțin rimelați. Foarte frumoși. E din Faraoani. Dacă Roxana mai are cinci frați și surori, Monica are numai doi, ea fiind „la mijloc”. Mama ei muncește în Italia, de patru ani. „îngrijește o bătrînă „, adaugă, cu o anumită jenă în glas. Și, după o clipă, continuă: „Cîștigă un ban… mai bine ca la noi. Vine, din cînd în cînd, acasă. Mi-e tare dor de ea. De cîte ori vine, plîngem cu toții. Și tata plînge… El e bolnav tare, are epilepsie… Dacă n-ar fi mama…!”. Părinții Roxanei muncec în agricultură. „E greu, foarte greu! Noroc că cei trei frați mai mari sînt plecați…”. Cum spuneam, Roxana a împlinit, deja, 18 ani. O întreb dacă e fericită. Ce e fericirea? E o stare absolut proprie. Nu poate fi împrumutată. Asta crede Roxana, și Monica crede la fel. Sînt amîndouă de acord cu definiția. Nu le contrazic, mai ales că și eu sînt de aceeași părere. în schimb, la dragoste, la băieți, nici nu se gîndesc. „Avem de învățat… Vrem să terminăm liceul și să mergem mai departe, la o facultate…”, sînt ele convinse, deși întrezăresc, în răspunsul lor, că vor să-și rîdă de mine.
Da, două fete frumoase, două fete de-a XI-a, cărora – deși nu le-am mai văzut pînă acum și, poate, nu le voi mai vedea vreodată – le doresc toată fericirea din lume…i căprui, închiși, aproape

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!