Iubire și curaj pe două roți

Olimpia FILIP

„Atunci, am crezut că totul s-a terminat! Nu mă puteam obișnui cu ideea. Cred că, oricît de puternic ai fi, nu primești cu ușurință vestea imobilizării într-un căruț cu două roți. Nimc nu se mai putea schimba și viitorul mi se părea un crunt coșmar pe care urma să-l trăiesc toată viața. Pînă cînd am cunoscut-o pe Ramona. Fată vorbăreață, frumoasă, cu părul lung și ochii mari. Amîndoi împărțeam aceeași soartă: scaunul cu roți. Apoi, mi-am dat seama că sînt un norocos și că trebuie să merg mai departe! Pentru ea. Pentru mine. Adică, pentru noi! Am înțeles că fiecare zi lîngă ea e o sărbătoare și am început să uit că sub mine e un căruț! La ce-mi mai trebuie picioarele, cînd am ochi și o pot vedea, iar mîini ca să o pot atinge? Cînd mă trezesc dimineața, îmi dau seama că, dacă soarta a făcut să nu-mi mai simt picioarele, Dumnezeu mi-a făcut un cadou: Ramona!”
Așa și-a început povestea, Marian Paraschiv, un tînăr de 28 de ani, pentru care viața este cuprinsă între două coordonate: „atunci” și „apoi”. „Atunci” este momentul cînd, pe cînd avea 21 de ani și era militar în termen la una dintre unitățile militare din Bacău, s-a rupt podeaua foișorului. Și a căzut în gol. Ziua aceea nu vrea să și-o amintească. Nici nu mai știe exact în ce lună era. âi este bine întipărit verdictul dat de medici: secțiune de măduvă. „Atunci” a trecut prin „marea cumpănă” a vieții sale. „Apoi”, pentru Marian este momentul fericirii. Din clipa pe care Marian o numește „apoi” viața sa a devenit frumoasă. A întîlnit-o pe Ramona! Ea, aceeași soartă: scaunul cu roți. Tînără și frumoasă, nici nu știe cum e să simtă pămîntul sub picioare. Poliomielita a țintuit-o în căruț de la cîteva luni de viață. Se cunoșteau din vedere, de la diferite întîlniri organizate pentru persoane cu dizabilități. Se vedeau rar, fiindcă ea era din Buzău. Deși se știau, nu își vorbiseră niciodată. „Eu, de cîteva luni, lucram la București, la o fundație. Părăsisem, pentru o perioadă, Buzăul. Marian a venit la noi să își ia un scaun cu rotile. La prima lui venire nu am vorbit mare lucru, dar a doua oară am făcut schimb de numere de telefon și de ID-uri de messenger. Apoi, am fost la un restaurant. Eram tare fericiți și, din acel moment, nu ne-am mai despărțit nici o clipă”, povestește Ramona. După cîteva luni, ea a decis să vină definitiv în Bacău. Se iubeau, iar acum nu își pot imagina viața unul fără celălalt. Se înțeleg din priviri și oriunde merg, în parc, la cumpărături sau în vizită la prieteni, se țin strîns de mînă.

Lalele pentru Ramona

Tînăra nu uită cum, la cîteva luni după ce s-au cunoscut, a văzut, pe o stradă, o grădină de lalele. „I-am zis lui Marian că acele flori sînt superbe și aș dori să am și eu o mică parte din acea grădină. A doua zi, el s-a dus la poarta femeii a cărei grădină era și a cumpărat o grămadă de lalele. A făcut un buchet imens pe care mi l-a dat. Nu pot exprima în cuvinte ce bucurie imensă am simțit atunci. Doamne, parcă eram într-al nouălea cer!”, își amintește Ramona.

„Niciodată nu m-am simțit altfel decît restul!”

Ea povestește că niciodată nu s-a simțit altfel decît restul prietenilor săi care merg pe propriile picioare. „înainte să îl cunosc pe Marian mergeam la mare sau la munte. De multe ori, singură, fără nici un însoțitor. âl rugam pe controlor să mă ajute să cobor sau să urc în tren. Mereu m-am descurcat singură. Părinții mei își făceau zeci de probleme. Cum am să mă descurc? Dacă reușesc să cobor din tren! Niciodată nu m-am dat băută! Omul este construit să se adapteze oricăror situații”, a explicat Ramona. Ea a recunoscut că și-a șocat de-a dreptul părinții atunci cînd i-a anunțat că vrea să facă școala de șoferi. „Acum, părinții mei stau mult mai liniștiți. Știu că sînt cu Marian și că ne este bine împreună. Ne-au văzut făcînd curățenie prin casă, mîncare și s-au convins că ne e bine „, a spus Ramona.

„Dansăm mereu!”

în apartamentul lor cochet, cei doi tineri se simt bine. Au zeci de prieteni. Dansează nu numai prin casă, ci și la diferite spectacole. „Numai cine este în situația noastră poate înțelege ce înseamnă să dansezi într-un scaun cu rotile. Este extraordinar! Și muzica parcă o simți altfel!”, a spus Marian. Cei doi joacă tenis de masă, baschet și participă la tot felul de activități organizate pentru persoane cu dizabilități. Nu se caină nimănui și s-au obișnuit cu „așa a fost să fie”. Nu sînt nici mai pesimiști, dar nici mai optimiști ca restul lumii. Sînt doar doi îndrăgostiți care, oriunde merg, se țin de mînă și au uitat că, în viața lor, a fost un fatal „atunci”. Pentru că, totul a devenit frumos din momentul „apoi”. (Olimpia FILIP)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!