Jurnal despre Bacovia (22)

Constantin CĂLIN

în „De ce”, editorialul primului număr al revistei „Orizonturi noi”, există o frază care niciodată n-a fost explicată: „Se va vedea dacă inversiunile de tot felul, pe care le întinde realitatea, nu vor înăbuși, ca și altădată, o iluzie mai mult”. ânțelesul ei nu-i greu de aproximat, totuși cuvîntul „inversiuni” (aparent pretențios) naște o oarecare nedumerire. Desigur, el trimite la o „lume pe dos”, diferită de cea a lui Caragiale, mai dură. Sensul lui se va clarifica după război, cînd va fi întîlnit și la alții. „Inversiunile” petrecute în timpul acestuia au sfidat normalul și au frizat absurdul: „Știința – acuza cineva – a fost blestemată în toiul războiului mai mult decît comandanții de oștiri. O totală inversiune a binelui în rău”. Ce se întîmplase? „Academiile și Universitățile au devenit anexe ale Marilor-cartiere generale”, „uzinele și laboratoarele au fost schimbate în arsenale”, „savanții ca și învățătorii au fost puși să «instruiască recruții»”. Anormalul a continuat să fie și semnul zilelor de după război. în epoca interbelică – atît la începutul deceniului trei, cît și la sfîșitul deceniului patru – „inversiunile” sînt ceva frecvent. Prima fu renunțarea la „ideal” și angajarea masivă într-o viață de „aprigă materialitate”, necruțătoare.
Ca la orice răscruce istorică, s-au produs numeroase „năpîrliri”: inși care anterior – constata un critic – propagau „prejudecățile cele mai reacționare și mai puturoase” s-au transformat deodată în „oameni noi, puritani intransigenți, partizanii ideilor celor mai extreme ai reînnoirii complete și radicale”. Și trebuie adăugat: pînă la războiul următor, unii o vor mai face de cîteva ori, astfel că, în 1938, un ziarist se considera îndreptățit să observe că „tocmai cei ce în trecut n-au făcut nimic, se ridică azi și vor să îndrepte lumea, pe cînd cei ce au dat ceva țării și celor ce le-au acordat încrederea, s-au retras resemnați fiecare la ogorul lui”. Bacăul a oferit un asemenea exemplu prin Criste I. Cristoveanu. Ipocriziile, „fie particulare, fie oficiale”, au falsificat, în această epocă, „etica noastră națională”. „Nu știu – susținea Perpessicius – ce-ar mai scrie astăzi Max Nordau și cît de diferită ar fi o nouă ediție a celebrei sale cărți «Minciunile convenționale». Ceea ce știu însă, cu certitudine, este că trăim un regim de unificare a minciunilor, dintre care atîtea au calitatea de a fi întreținute, sau, cu un termen așa de scump tuturor organizațiilor politice, fie reacționare, fie de stînga, stipendiate”. Alături de meschinării, „secăturism”, minciuni, „inversiuni” erau „egoismul burghez”, rapace, lipsa de respect pentru merit și a grijei de om, umilirea invalizilor de război și a pensionarilor (iar pe de cealaltă parte înmulțirea „îmbogățiților fără lege”, a „boierilor fără hrisoave și titluri”), șomajul intelectual, obscurantismul etc. Nemulțumirile față de mersul greșit al societății răsuflă în zeci de opere și în comentariile lor. Am să dau un singur exemplu, un paragraf dintr-o cronică teatrală despre „Morișca” băcăuanului Ion luca. „în general – remarca autoarea acestui text – toate personajele, chiar și cele ce par secundare, izbutesc prin măiestria autorului, pornind de la «morișca» lui Ionică Bîrzu, să contribuie la marea «morișcă» a răsturnării de valori și a parvenitismului, «morișcă» de care ne lovim zilnic în țara noastră (…). Observator abil și critic fin, spirit caustic (în ziar: acustic – n.m.) și neiertător, dl. Ion Luca a reușit să arate în «Morișca» tot putregaiul unor «ajunși» și toate nedreptățile timpului pe care le trăim”.
„Morișca” e deci un sinonim al „inversiunilor”. Care sînt efectele acestora? Fragmentarea societății (după numai cîțiva ani de solidaritate), instalarea unui pesimism social, acumularea de ură. Un rău imens, „inversiunile” (de care și vremea noastră e plină) subminează încrederea în democrație, în dreptate, în generozitate. Din cauza lor clasa politică va fi asimilată cu jaful, corupția și trîndăvia. Curînd, aproape tot ce va emana de la autorități va fi perceput ca ofensă a bunului simț și sarcasm. La rîndul ei, neputința de a corecta „inversiunile” naște ostilitate și sarcasm. Cuvîntul se întîlnește de numeroase ori în presa și literatura vremii, inclusiv la Bacovia. Sarcasmul e una din expresiile cele mai clare ale contrastelor, clivajelor și rupturilor. După el nu mai pot urma decît anarhia și revolta.cestuia au sfidat normalul și au frizat absurdul: „Știința – acuza cineva – a fost blestemată în toiul r

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!